Acasă

Ultimele articole
septembrie 23, 2023Cu toții știm că tipul de divertisment pe care îl consumăm spune ceva despre statutul nostru. Cititul unei cărți de Harari, o subscripție plătită la ”The Atlantic”, urmăritul anumitor influenceri, vizionarea unei drame medicale gen ”House” sau ”New Amsterdam” – toate acestea sunt activități specifice clasei educate. Cetățeanul educat și preocupat de bunul mers al societății ajunge seara acasă și dă drumul la un episod din ”New Amsterdam”. Nimerește episodul ”Sabbath” din sezonul 2. În acest episod, un școlar afro-latino de 13 ani, Cephas Fernandez, merge la doctor pentru a investiga o tumoare benignă la stomac. După ce inspectează tacticos analizele, medicul de serviciu, dr. Iggy Frome suspectează că problema de fond a copilului e de natură psihologică. După ce îl trece printr-un chestionar cu întrebări de genul: ”simți că ești discriminat din cauza culorii pielii?” ”te simți tot timpul amenințat sau hăituit?” ”simți că profesorii se uită la tine ciudat?” ba chiar ”simți că societatea americană e profund inegală?” – copilul răspunde afirmativ la toate – doctorul oferă implacabil diagnosticul tumorii: rasismul (cauza unei tulburări psiho-somatice). În continuare, episodul explorează problemele legale pe care acest diagnostic le ridică, întrucât compania de asigurări nu are un cod pentru ”rasism” în sistem. Prin urmare, Iggy trebuie fie să schimbe diagnosticul, fie să demonstreze cumva că rasismul e într-adevăr cauzul tumorii care, dacă rămâne netratată (prin anti-rasism), va continua să reapară. Anti-rasismul ca formulă politică Pentru a înțelege de ce Hollywoodul simte nevoia să livreze acest gen de divertisment claselor educate, e nevoie să discutăm despre formula politică a regimurilor politice de după WW2. Conform lui Gaetano Mosca, pe lângă forța brută (armata și aparatul de securitate statal) orice regim politic are o ”formulă politică”, un corp doctrinar care legitimizează autoritatea claselor conducătoare. Au existat, spre exemplu, în istorie doctrine ale dreptului divin sau ale voinței poporului. Pentru a fi eficientă, formula politică trebuie crezută și internalizată de mase în totalitatea lor. Nu e suficient să te supui statului ca să eviți consecințele legale; trebuie să accepți că alegerile (fortificate) au reflectat voința poporului, iar dacă nu a ieșit cine sperai, mai ai șanse în 4 ani. Formula politică adoptată de regimurile post WW2 în Statele Unite a fost ”anti-rasismul”. Dacă facem parte din clasa educată, cu toții știm că a da dovadă de rasism nu doar ilegal, ci unul din cele mai dezgustătoare acțiuni imaginabile. De exemplu, dacă un cunoscut declară că are o problemă cu sutele de mii de asiatici sau nord-africani care intră în țară anual cu contracte de muncă, vom simți acea repulsie care ne va face să îi atașăm anumite apelative. Puțini știu că termenul ”rasism” nu însemna nimic până în deceniul 3 al secolului trecut, rămânând relativ obscur până în anii 60, crescând apoi exponențial până în prezent. Pentru un intelectual al anilor 1930, termenul ar fi sunat la fel de ciudat cum sună astăzi ”vârstismul” sau ”biologismul”. ”Rasismul” poate însemna orice de la discriminare explicită până la endogamie (obiceiul de a te căsători în limitele clanului sau a comunității locale). De la ideologii explicit rasiale, care postulează superioritatea biologică a anumitor grupuri, până la ”bias inconștient” (tendința de a-i favoriza pe cei care seamănă cu tine sau cei de care ești cumva legat – în mod instinctiv, fără a conștientiza). De la legi rasiale până la ”rasism sistemic” (simpla constatare că într-o societate multi-etnică, anumite grupuri fac bani mai cu spor decât altele). Definiția e suficient de ambiguă pentru a necesita expertiza unei caste brahmine, specializată în anti-rasism. Această castă este reală și există nenumărate specializări academice prin care poate deveni accesibilă: studii post-coloniale, antropologie, ”studii critice”, ”studii etnice”, plus multe alte materii care până acum 30 de ani nu aveau nicio tangență cu subiectele respective. Organizațiile care se ocupă cu detectarea rasismului (Liga anti-defăimare, Southern Poverty Law Center etc.) funcționează asemenea unui ”self-licking ice-cream cone”, un cornet de înghețată care se linge singur, în sensul că nu oferă decât verdicte de ”fals pozitiv”. ”Suntem experți în investigarea Rasismului, doar noi avem acces la literatura ezoterică necesară, iar concluzia noastră este că societățile noastre încă dau dovadă de Rasism. Doar noi vă putem ajuta să vă reformați!”. Iar lumea educată concluzionează că aceste verdicte trebuie să fie măcar parțial valide. Revenind la exemplul de la început – dacă ați trăit în diaspora măcar 4-5 ani, probabil ați experimentat pe propria piele stresul de fond al tânărului Cephas Fernandez. Expunerea constantă la un mediu nefamiliar, o limbă diferită, o cultură străină (oricăt ar fi de apropiată), o societate din care îți lipsesc rudele și prietenii apropiați, se resimte fiziologic până în sistemul limbic, până la nervul vag și glandele adrenale. Discutam cu niște români care locuiseră ani îndelungați în Italia și îmi mărturiseau că întoarcerea în țară a fost o eliberare, întrucât aici nu mai simt permanent nevoia să își demonstreze integritatea caracterului. Stângiști fiind ca orientare, concluzionau că stresul pe care l-au resimțit în Italia se datora rasismului italian; când proprietarul la care stăteau în chirie, neștiind că sunt români, le mărturisea că se bucură că le poate închiria lor decât unor români; sau când soția lui le spunea dimineața la cafea că româncele le fură bărbații. Le e ușor acestor oameni să accepte falsul diagnostic anti-rasist. Dar cum stă treaba în locuri precum Anglia, unde moravurile populației autohtone nu permit niciunui individ educat să exprime idei pe care le-ai auzi la un italian? În Anglia conversația e atât de artificială și încărcată de convenții, încât poți trăi și 10 ani fără să discuți cu proprietarul sau colegii de muncă lucruri mai profunde decât vremea, filme sau fundraisers. Dar aici vei întâlni români care etichetează tocmai această răceală drept Rasism față de imigranți. Iar ca ironia să fie completă, românii din Anglia tind să se asocieze cel mai frecvent cu colegi de muncă italieni, cu care simt că pot face o glumă porcoasă și că nu trebuie să se cenzureze tot timpul. Rasismul e mai eluziv decât pisica lui Schrodinger, dar niciun om educat nu va îndrăzni să nege calificarea experților. Structura formulei anti-rasiste Ca orice etos negativ (libertatea, egalitatea), anti-rasismul e prin natura lui un termen parazitar, imposibil de definit, cu atât mai puțin cuantificat. Ce înseamnă să fii cu adevărat liber și cu adevărat egal? Să te simți ca acasă într-un loc în care nu ești acasă? Să simți că ai rude într-o țară în care nu ai rude? Să te simți împăcat cu lumea ca și când ai avea o religie, fără să ai o religie? Să simți că nu există nicio barieră lingvistică, deși țara gazdă are o altă limbă decât țara de origine? Cum implementezi toate dezideratele astea fără a eviscera complet cultura țării-gazdă? Fără a eradica familiile, clanurile, etniile, religiile, limbile autohtone? Chiar și fără a emigra, te simți mai puțin ”acasă” când ești pe stradă; această stare de fapt poate fi etichetată drept ”rasism”. Simplul act de a întemeia o familie, de a te căsători și de a avea urmași biologici, este etichetat în prezent de aceiași experți ca o formă de bigotism și de rasism inconștient. Prin urmare nu va exista niciodată un punct în istorie în care managerii anti-rasiști vor concluziona că munca lor s-a sfârșit. Mai mult – prin însăși existența acestor organizații anti-rasiste, relațiile dintre oameni sunt rupte din sfera domestică, privată, și trecute în sfera publică, căci cum altfel poți monitoriza nivelul de toleranță, tratament preferențial, bigotism inconștient – fără a avea acces la sfera relațiilor intime ale oamenilor? Cum poți detecta discriminarea inconștientă fără a dobândi acces la sfera inconștientului indivizilor? Iar prin această activitate neîntreruptă de monitorizare și reorganizare a relațiilor interumane, fragilizezi chiar structurile care îi mențin sănătoși la cap. Iar această fragilizare, care reprezintă opera ta, o vei eticheta din nou ca rezultat al ”rasismului” – oamenii n-au fost monitorizați și administrați suficient, prin urmare au nevoie tot mai multă de tine. Așadar nu există nicio limită pe care casta anti-rasistă să nu încerce să o desființeze. De ce își maltratează elitele americane propria populație în felul ăsta? De ce simt nevoia să intre își bage coada până și în industria de divertisment pentru a îndoctrina populația în această formulă politică tot mai draconică? Aceste întrebări nu fac subiectul articolului de față; menționez doar în treacăt că SUA este consumatorul nr. 1 mondial de pornografie ilegală și de trafic de persoane under age. Elita managerială e profund disfuncțională. Să spunem că, educați fiind, simțim o puternică loialitate față de țara promisă și luăm de bună justificarea experților în anti-rasism. America a fost o țară fondată de WASPs (Anglo-saxoni albi, protestanți). Cu fiecare nou val de imigrație (întâi celtică, apoi germană, olandeză, poloneză, italiană, evreiască), structura demografică americană a devenit tot mai puțin WASP și tot mai eterogenă, prin urmare formula politică a clasei conducătoare a trebuit să fie ajustată. În sec. 20, valurile de imigrație asiatică (China, Vietnam, India), Africană sau Sud-Americană au alterat și mai mult structura demografică. Formula politică a evoluat de la condamnarea anglo-saxonilor, ca și clasă opresoare (filmele anilor 70-80 glorificau și romanțau mafia italiană, cea cubaneză sau cea irlandeză), la condamnarea albilor (întreaga populație europeană) și favorizarea oricărei alte rase sau etnii. Dacă aveți cunoscuți americani care se consideră ”albi”, șansele sunt că nu vor putea spune cărei etnii aparțin. ”Ceva irlandez, ceva german, ceva nativ, ceva polonez” sau beznă completă. În absența oricărui alt principiu de legitimizare (America neavând niciodată o majoritate etnică sau un mit întemeietor concretizat), SUA a adoptat o viziune exclusiv contractariană (aderarea la liberalism și naționalism civic) pentru conferirea cetățeniei. De la un punct, această viziune a fost declarată insuficientă și a fost înlocuită cu anti-rasismul radical, precum și alte inginerii sociale pe care nu le enumăr aici. Singura destinație posibilă a acestei țări reprezintă un scenariu în care europenii vor deveni minoritari. Când dreapta americană își exprimă îngrijorarea vizavi de acest scenariu, este etichetată drept ”conspiraționistă”. Când stânga își exprimă bucuria la gândul că populația europeană este deja o minoritate în America (Biden a spus asta într-un discurs de anul trecut), fenomenul este sărbătorit ca o dezvoltare pozitivă. Nu e nevoie de niciun scenariu conspiraționist; eliminarea etniei europene de pe continentul american ține de însăși logica formulei anti-rasiste. Căci când pot concluziona experții că rasismul a fost eradicat, decât când nu vor mai exista etnii recognoscibile? Formulele politice nu sunt, așadar, neutre moral. Formula politică a națiunii Herbalife (”obține sănătatea ideală și bogăția la care ai visat recrutându-i și pe alții în organizație”) este o schemă piramidală. Schemele piramidale sunt economii de tip ”bubble” care duc inevitabil la un colaps (când ”bula” explodează mai devreme sau mai târziu). La fel stă treaba și cu anti-rasismul. Anti-rasismul în Europa Poate că ne plac serialele de Netflix și muzica indie folk. Probabil în cea mai mare parte a timpului consumăm produse americane, cu nimic mai sănătoase decât McDonalds. Dar câți români educați, dacă îi întrebai în anii 2000 ce părere au despre remodelarea națiunilor europene pe baza formulei americane (eradicarea completă mai întâi a etniei, apoi a identității albe, apoi a oricărei alte identități organice), ar fi răspuns că sunt gata să se dea pe brazdă? Nu tocmai aceste identități organice îi fac pe oameni să simtă că aparțin unui loc? Nu tocmai asta ne-a făcut pe noi, cei care am petrecut ani buni în diaspora, să ne revizuim concepțiile despre apartenență? Imigrația necontrolată este la fel de stresantă și destabilizatoare pentru țările-gazdă, cum este pentru imigranți. Studiul sociologic al lui Robert D. Putnam a arătat că în locurile diversificate peste noapte, localnicii se retrag din sfera civică, devin mai neîncrezători inclusiv față de ai lor, se refugiază în consum de TV și internet și dezvoltă aceeași anxietate și stress cronic ca și imigranții. Diferența este că în timp ce experții în anti-rasism se vor grăbi să diagnosticheze bolile fizice ale imigranților (acoperiți, bineînțeles, de sistemul de asigurări medicale la care nu au contribuit cu nimic) ca și consecințe ale bigotismului autohton, însuși stresul englezului sau al germanului invadat de turci și de arabi va fi luat ca dovada bigotismului lui! ”Ai o problemă cu faptul că ți-au venit muncitori din lumea a 3-a? Păi măi putoare, dacă tu nu mai vrei să faci munca de jos! Acum îți mai faci și sânge rău! Stai să vezi cum face șeful tău când află ce specimen rasist are în echipă!” Înțelegeți de ce spuneam mai devreme că aceste comisii anti-rasiste vor oferi întotdeauna diagnosticul fals pozitiv? Acum dacă vreți să vedeți la nivel concret cum organizațiile respective obțin treptat hegemonia legală în țările europene, puteți citi articolul următor, care documentează destul de bine fenomenul. Redau câteva paragrafe în traducere personală: ”EU a insistat ca, ori de câte ori termenul ”familie” e menționat într-o rezoluție ONU, fraza ”există, de asemenea, diverse forme de familie” trebuie adăugată. Intenția acestui adendum este aceea de a dilua înțelegerea organică a familiei și definirea ei în termeni ai drepturilor umane internaționale. Delegații EU argumentează că definiția familiei din Declarația Universală a Drepturilor Omului și în alte tratate legale, ca ”grupul natural și fundamental al societății” reprezintă un construct vestic nociv care discriminează împotriva familiilor LGBT. În timpul negocierilor din cadrul Comisiei de Statut al Femeilor din martie, EU a promovat eliminarea oricărei referințe pozitive cu privire la femei ca și mame. Delegații EU au argumentat că limbajul explicit cu privire la maternitate înjosește femeile la nivelul de mame, totodată discriminând femeile care nu sunt mame. Cel mai bun exemplu al impactului real pe care aceste politici internaționale îl pot avea asupra legilor domestice este ideologia de gen. Mișcarea feministă a înlocuit termenul ”sex” cu ”gen” în documentele ONU încă de la conferința internațională a femeilor din Beijing din 1995, promovând noțiunea falsă că genul e doar un construct social. Acea conferință a pus în mișcare politicile și instituțiile care au făcut din chestiunile transgender o realitate în fiecare țară. Treizeci de ani mai târziu, aproape fiecare guvern din lume are un minister al genului sau, în limbaj ONU, ”o mașinărie de gen” care acționează ca o conductă pentru fiecare aspect al ideologie de gen. Iar ONU are o super-agenție permanentă pentru ”problemele femeilor”, cu un buget anual de $1 miliard, făcând lobby neîntrerupt în țările membre cu privire la politicile de gen, promovând inclusiv avortul, abolirea ”patriarhatului” și promovarea genului ”dincolo de binaritate”. Organizațiile acaparează mai întâi industria de divertisment, moda și consensul moral, apoi organizațiile trans-naționale (de când a devenit EU atât de partizană în privința acestor chestiuni?!), care, parazitate fiind astfel, propun la rândul lor campanii de schimbarea legislației ONU, precum și a legilor națiunilor europene. Ajunși în acest punct, cei care au obiecții față de diversificarea etnică sau redefinirea genului și a familiei, nu sunt doar retrogradați la statutul unor caste inferioare social, private de anumite privilegii, ci pot fi literalmente etichetați drept criminali internaționali care neagă tratate ONU. Pentru a-și cimenta și mai puternic monopolul absolut asupra societăților vestice, organizațiile anti-rasiste au devenit indispensabile și în sfera privată de când BlackRock și Vanguard cer companiilor scoruri DIE (diversity, inclusion and equity) și ESG (scor de mediu, scor social și scor de administrare). Indiferent dacă ești arhitect, urbanist, programator, firmă de construcții – în câțiva ani va trebui să obții aceste acreditări pentru a putea funcționa, iar pentru aceasta vei avea nevoie, printre altele, de experți în anti-rasism. Dacă vrei o notă bună, va trebui să angajezi minorități și experți în nimic, să fii vocal, să îți exprimi vehement opiniile pro-sistem în orice chestiune arzătoare a zilei. Vai de cel care se oprește primul din aplaudat! De ce te-ai opune juggernautului? Am cunoscut pe propria piele efectele ”diversității” și pot spune că Robert Putnam are dreptate. Dacă v-ar spune cineva că există o alianță economică extraordinară alcătuită din țări doar de lumea întâi, v-ați gândi vreo clipă că unul din scopurile centrale ale acestei alianțe este crearea unei infrastructuri de transport, cazare, angajare în masă, azil politic, beneficii sociale – nu pentru locuitori, ci pentru populații din lumea a 3-a care nici n-au ajuns acolo? V-ați gândi că fluxul neîntrerupt de străini din țări fără vreo legătură cu alianța – flux legal și ilegal deopotrivă – va fi susținut atât de mediul public, cât și de cel privat? V-ați gândi că, deși există milioane de străini dezrădăcinați transplantați în zone metropolitane fără sfârșit, cu acest stress de background, incapabili și nedoritori de integrare și participare în viața cetății – în fiecare an imigrația, în rândul sutelor de mii, continuă să crească? Sub conducerea Conservatorilor, de când s-a votat Brexit, Anglia a primit peste 500k imigrație netă anuală, iar ziare conservatoare (The Sun, The Telegraph) atrag atenția că trebuie depuse eforturi să fie aduși și mai mulți oameni pe metru pătrat. Niciun om în deplinătatea facultăților mentale, gândind în abstract, nu ar crede că o asemenea politică are vreo noimă. Însă în societatea actuală e suficient să îți manifești îngrijorarea că acest fenomen se întâmplă acum și la tine în țară, pentru a-ți atrage cele mai rele etichete sociale. Am arătat mai sus de ce fenomenul – care e complet străin de factorii dezvoltării oricărui stat european – nu are o explicație economică sau umanitară, ci reprezintă punerea în scenă a unei formule politice care a avut sens (sau nu) acum 70 de ani în contextul american. Faptul că țări ca România, cu populația în scădere datorită aceluiași stil de viață importat, precum și datorită emigrației masive – sunt acum blagoslovite cu sute de mii de imigranți anual – despre care știm că un procent semnificativ vor rămâne definitiv (amintiți-vă mărturisirea patetică a dnei Merkel “credeam că or să plece înapoi în țările lor”) nu e decât manifestarea unui stadiu târziu al scamului piramidal anti-rasist. Confruntați cu această realitate, oamenii educați vor apela la toate subterfugiile posibile, cele mai nonsensice argumente, cele mai directe atacuri la persoană, sfârșind prin declararea acestei stări de fapt drept ”inevitabilă”. La fel de inevitabilă ca vremea. În următorul articol voi analiza aceste obiecții și voi încerca să explic de ce această poziționare de partea ”lucrului curent” nu face bine nimănui, dimpotrivă, lasă pe umerii generațiilor viitoare probleme de nerezolvat, totul pentru iluzia implicării civice fără niciun cost real. [...]
august 13, 2023Bunica mea a fost adventistă de a doua generație, într-un sat din sudul Olteniei. Ori de câte ori își depăna amintirile din copilărie, avea o atitudine ambivalentă față de pastori. Deși avea memorate întregi genealogii ale familiilor Cazan, Maurer, Dumitrescu, era ușor dezamăgită de elitismul lor. În timp ce ei înșiși își trimiteau copiii la cele mai bune școli, pe frații prezbiteri de la țară îi sfătuiau să nu pună prea mult preț pe educația lumească și să își îndemne băieții să rămână ca ajutoare pe lângă gospodărie, iar fetele să se mărite de tinere. Adventismul a fost remarcabil pentru spiritul comunitar pe care a reușit să îl mențină de-a lungul deceniilor comuniste, puternic atomizante. Factorul unificator cel mai important a fost, fără îndoială, Sabatul. Datorită lui, adventiștii au ratat oportunități uriașe de realizare profesională; suferința colectivă unește mai eficient decât orice altceva, iar frații au fost forțați să descopere strategii de supraviețuire profesională compatibile cu doctrina AZȘ, dar și cu represiunea comunistă. Așa s-a ajuns treptat la formarea unei elite profesionale în interiorul organizației, un trident format din pastori, medici și muzicieni. PASTORI Pastorii erau pentru comunitate echivalentul comisarilor de partid, păstrători ai purității doctrinare. Rolul lor mai semăna cu acela al unui personal coach sau al unui psiholog, ridicând moralul membrilor la fiecare sfârșit de săptămână, organizând tabere de tineret, încurajând formarea de noi familii. Nu în ultimul rând, succesul unui pastor era judecat de eficiența cu care reușea să convertească noi adepți și să întemeieze biserici în zone albe. MEDICI Medicii erau popularizatori ai științei. Ceea ce reprezintă Neil DeGrasse Tyson sau Bill Nye pentru publicul american. Spre deosebire de pastori, medicii fuseseră expuși la educația seculară a vremii, evitaseră cu succes îndoctrinarea evoluționistă sau cea materialist-dialectică și reușiseră să facă o sinteză bizară între știința medicală și ”reforma sănătății” din cărțile Ellenei White. Această fuziune le conferea un statut aproape mitic – ceva similar omului universal al Renașterii, care poate construi poduri între teologie și știință; Noah Yuval Harari care știe exact cum am ajuns aici (”Marea Luptă”), ce se întâmplă în prezent (Papa, America, decretul) și ce ascunde viitorul. Această sinteză era precară din foarte multe motive. În timp ce medicii refuzau pe bună dreptate materialismul dialectic și evoluționismul ca ideologie, cădeau plasă creaționismului și mulți își dedicau ani din viață fabricării de argumente false în favoarea pământului tânăr sau al săptămânii literale a creației. Cunoștiințele de biologie erau numai bune de impresionat masele. Argumentul de fond al doctorilor creaționiști era ”ceasornicul lui Palley” – un om găsește un ceas undeva în pădure. Îl ridică, îl desface, se uită la toate roțile zimțate și concluzionează: ”un mecanism atât de complex nu avea cum să existe decât dacă l-a făcut un ceasornicar”. Însăși ideea care a omorât creștinismul este prezentată ca argument apologetic suprem. Odată ce ai redus lumea naturală la nivelul unui mecanism inert, nu ai cum să eviți concluzii deiste. Iar pe măsură ce înțelegi mai mult din funcționarea mecanismului, Dumnezeu e împins tot mai departe, deismul se transformă în predestinare calvină, existențialism sau ateism. Nu mai vorbesc despre consecințele aplicării acestei viziuni mecaniciste în medicina modernă, care tratează oamenii fix ca pe niște mașini care trebuie reparate când se defectează. MUZICIENI Muzicienii erau pentru biserică echivalentul industriei de divertisment. Cei mai apropiați de sufletul enoriașilor, având rolul principal în organizarea programelor muzicale și în educația copiilor și a tinerilor, muzicienii ofereau dimensiunea estetică și emoțională a comunității. Arhetipul pastorului căsătorit cu o absolventă de conservator care dirija corul comunității îi vine oricui în minte. DUPĂ REVOLUȚIE Odată cu încheierea regimului comunist, represiunea externă a dispărut aproape în totalitate, deși Sabatul a rămas în continuare factor de enclavizare. Cele trei tipuri de elite au continuat să își consolideze stilul de viață; pastorii au dezvoltat o anumită frivolitate și aroganță în urma folosirii noilor gadget-uri și a consumului excesiv de cultură americană. Odraslele lor au crescut decadent, cu un adevărat cult al propriei celebrități. Medicii și-au consolidat puterea instituțională înființând clinici și spitale private, copiii lor i-au urmat îndeaproape, având slujbe asigurate de părinți. În unele locuri din țară frații doctori au creat adevărate ghilde medicale trans-generaționale, cu rata de formare a familiilor de-a dreptul de invidiat. Mulți și-au obținut educația secundară în occident după care s-au întors să își ocupe locul în ghilda locală. Muzicienii au avut ample ocazii de a-și etala virtuozitatea pe noile canale de radio și televiziune adventistă, care au acționat ca un nexus de divertisment denominațional, angrenând întreaga elită despre care am discutat mai sus. MEDIUL ESTE MESAJUL Programatorii reprezintă ultima adiție în rândul profesiilor adventiste de elită. Calculatoarele sunt tehnică pură, iar aceasta le-a părut dintotdeauna benignă adventiștilor. Am putea spune că spaima de ”lume” și ”Babilon” a reprezentat mereu o frână culturală pentru comunitatea adventistă. ”One does not simply walk into Mordor”. Dacă participi la olimipada de matematică, s-ar putea ca etapa următoare să pice sâmbăta. Dacă participi la serbarea de sfârșit de an, s-ar putea să ai porc la masă și muzică de dans. Dacă mergi la un concert de colinde la biserica ortodoxă, sau la ora de religie, s-ar putea ca oamenii să își facă cruce. S-ar putea să vezi icoane cu fecioara și pruncul, la care oamenii să se închine. Dacă mergi la o premiere, s-ar putea să îți fie oferit un pahar de vin alb, iar oamenii să vină la tine să ciocnească! Pe scurt – orice interacțiune culturală cu mediul exterior e inducătoare de anxietate și stângăcie. Mult mai ușor să refuzi toate aceste invitații ale păgânilor și să îți petreci tot timpul liber în proximitatea comunității religioase. Această anxietate constantă față de ”lume” acționează ca un filtru anti-cultural. Orice e mânjit de ortodoxie, catolicism, datini populare, port tradițional, dar și cultura înaltă europeană – este refuzat din start ca un cal troian. Tehnica, pe de altă parte, este complet golită de cultură, prin urmare adventiștii o vor favoriza în toate domeniile de activitate. Adventismul poate fi privit, astfel, ca un factor al deculturalizării perpetue. Cu toții știm, însă, că programatorul nu se consideră un simplu tehnician. Spre deosebire de desenatorul CAD sau inginerul instalator, programatorul construiește o întreagă mitologie în jurul stilului lui de viață. La fel ca ”fratele doctor” din generațiile trecute, programatorul e în primul rând un constructor de poduri între biologie și tehnică; între materie și spirit. Spre deosebire de metafizicieni, care considerau că există o diferență de netrecut între viața umană și robotică (omul având un suflet), pontifexul modern crede că prin simulacru tehnic poate ajunge să posede însăși esența lucrului imitat. ”The proof is in the pudding”. Dacă mașina ajunge să treacă testul Turing și te bate la șah, cine ești tu să îi negi dreptul la existență? Dacă ați răbdat să ascultați podcastul cu egipteanul de la Google, care pozează în sceptic față de tehnologie, ați văzut dragostea cu care omul își privește operele tehnice; aceeași dragoste cu care un tată își privește copiii lui. Pentru acești oameni, viața nu trebuie trăită, ci maimuțărită. Cultura nu e o invitare la participare, ci la simulare virtuală, impersonală. Toate ritualurile programatorului – interacțiunile pe Reddit, podcasturile lui Sam Harris, Joe Rogan, Diary of a CEO, canalele de technical reviews, filmele și cărțile Sci Fi, shooterele – toate acestea sunt moduri prin care îți antrenezi mintea să se comporte tot mai mult asemenea unei mașini, contribuind la cimentarea tehnopolului și la distrugerea ultimelor fărâme de cultură. Cu cât simularea realității e mai convingătoare, cu cât ”digital clone” e mai imposibil de diferențiat de original, cu atât poți ignora participarea în realitatea respectivă. La fel cum automatizarea unei rutini duce la eliminarea muncii respective (și a deprinderilor necesare realizării ei), tehnica elimină în mod sistematic trăirea culturii. Iar adventistul programator nu are nicio obiecție față de toate aceste elemente subversive. ARHITECȚII ADVENTIȘTI Mă consider norocos că am ales să studiez arhitectura în locul programării. Facultatea de arhitectură încă păstrează discipline umane care sunt destul de dificil de eradicat. Deși există și aici un nucleu de adventiști absolvenți care încearcă să se organizeze într-o elită profesională (când eram student se întâlneau în Labirint și la Amicus), nu au existat suficient de mulți cât să creeze o subcultură distinctă în interiorul bisericii. Cei atrași mai mult de aspectele tehnice ale profesiei au devenit simpli desenatori CAD pe la niște birouri din București. Există o arhitectă fostă AZȘ care a angajat masiv din rândul absolvenților AZȘ, dar ea secularizându-se, compoziția biroului e undeva la 50-50%, iar activitatea lor e mai apropiată ingineriei. Alți absolvenți, mai atrași de aspectele culturale (citește ”soții de pastori”) și-au dat doctorate în teme precum ”arhitectura lăcașurilor de cult adventiste din România” sub profesori ca Augustin Ioan. Arhitectură care e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Biserica română mai are un arhitect destul de proeminent prin State și un prof universitar la Mincu. În retrospectivă pot spune că biserica a continuat să favorizeze o de-culturalizare tot mai accentuată, motiv pentru care niciodată nu mi-am găsit locul în rândul triadei profesionale enumerate mai sus. Pentru același motiv, societatea largă care trece la rândul ei prin propriul proces de de-culturalizare tinde să-i vadă tot mai bine pe tinerii adventiști care bifează toate punctele modernității. [...]
august 10, 2023În ultimii ani, cercurile online de dizidenți au adoptat maxima ”the ratchet goes one way” (clichetul merge într-o singură direcție). Un clichet este o componentă a unei maşini care împiedică rotirea într-un anumit sens a unei roţi dinţate. Maxima descrie direcția inevitabilă în care pare să se îndrepte societățile occidentale. În ciuda oricărei forme de opoziție, protest sau separatism, mașinăria continuă traiectoria revoluției perpetue. În articolul de față nu vreau să discut atât de mult aspectul ”Cthulhu înoată întotdeauna spre stânga”, cât tendința societății de a se îndrepta spre ”comunismul de lux complet automatizat”. Cei familiarizați cu ideile lui Iain McGilchrist vor fi de acord că procesul automatizării și al birocratizării oricărei activități umane reprezintă simptome al declinului civilizațional. De Maistre compara într-un eseu două moduri de a gândi total diferite – cel al grădinarului și acela al mașinistului. Grădinarul are ca studiu organisme vii, care prin definiție sunt în flux, ajustându-se în permanență pentru a rămâne într-o stară de echilibru. Organismele vii se schimbă constant pentru a rămâne aceleași. Celulele din corpul nostru mor și se reînnoiesc pentru a ne menține în homeostază. Grădinarul e, astfel, interesat de particularitățile plantelor; de afinitățile cu alte specii; de compoziția solului, nevoia de apă și însorire. De relațiile dintre organisme. Mașinistul și industriașul, pe de altă parte, au ca studiu mecanismele, obiecte inerte al căror singură valoare e aceea de folosință. Singura preocupare a mașinistului este ”ce scrie în manualul de utilizare?” Maistre observa cum acest mod de gândire a fost extins în toate domeniile de cunoaștere, inclusiv cel al relațiilor dintre oameni. Orwell observa la rândul lui că într-o lume complet automatizată ”nu va exista posibilitatea erorii, deci nu va exista loc pentru îndemânare. În asemenea împrejurări, este un nonsens să vorbim despre „muncă creativă”. În orice caz, deprinderile manuale (care au ajuns să fie transmise prin ucenicie) ar fi dispărut de mult. Unele dintre ele au dispărut deja, sub concurența mașinii. Nu există cu adevărat niciun motiv pentru care o ființă umană ar trebui să facă mai mult decât să mănânce, să bea, să doarmă, să respire și să procreeze; orice altceva poate fi făcut cu ajutorul unor mașini. Prin urmare, sfârșitul logic al progresului mecanic este de a reduce ființa umană la ceva asemănător unui creier într-o sticlă. Aceasta este destinația spre care ne îndreptăm deja, deși, desigur, nu avem nicio intenție să ajungem acolo; la fel cum un bărbat care bea o sticlă de whisky pe zi nu intenționează să facă ciroză hepatică.” – George Orwell, „Drumul către Wigan Pier”, capitolul 12 Pe lângă distrugerea abilităților și slăbirea fizică a indivizilor, mai putem spune că procesul automatizării fragilizează comunitățile. Când totul devine interconectat, cea mai banală acțiune necesită funcționarea neîntreruptă a întregului grid. Ca să pot trimite un colet unui prieten, e nevoie ca electricitatea și internetul să funcționeze; banca să îmi înregistreze plata, poșta sau curierul să trimită o mașină care culege coletele locale, apoi le transmite mai departe pe avion / vapor etc. Cu fiecare nou nivel de automatizare, gridul devine mai fragil, i.e. dependent de funcționarea perfectă a tot mai multor factori disparați. Mediul antropic trebuie modelat tot mai mult după modelul ”mașinii”, la fel și mintea umană. Cu fiecare nouă invenție tehnologică de proporții, societatea e forțată să se adapteze noilor tipuri de interacțiuni. În cartea ”The Surrender of Culture to Technology”, Neil Postman descrie ascensiunea Tehnocrației. Formele preindustriale de cultură și organizare socială foloseau instrumente nu mai puțin decât societățile tehnocratice, scrie Postman, dar instrumentele pe care le foloseau „nu atacau (sau mai precis, nu aveau scopul de a ataca) demnitatea și integritatea culturii în care au fost introduse. Cu unele excepții, instrumentele nu i-au împiedicat pe oameni să creadă în tradițiile lor, în Dumnezeul lor, în politica lor, în metodele lor de educație sau în legitimitatea organizării lor sociale.” Instrumentele adoptate de o Tehnocrație, în schimb, transformă în mod constant modul de viață. Postman scrie: „Totul trebuie să facă loc, într-o anumită măsură, dezvoltării lor. . . . Instrumentele nu sunt integrate în cultură; ele atacă cultura. Se străduiesc să devină cultura. În consecință, tradiția, obiceiurile sociale, mitul, politica, ritualul și religia trebuie să lupte pentru supraviețuire.” Din tehnocrație, susține Postman, am intrat în era „tehnopolului”, în care o lume aplatizată cultural operează sub o ideologie a progresului care duce la „supunerea tuturor formelor de viață culturală la suveranitatea tehnicii și tehnologiei“. PROGRAMATORUL – IDEOLOGUL TEHNOPOLULUI Mecanizarea nu a ocolit sfera interacțiunilor umane, ci a țintit spre inima ei. Imediat cum cibernetica aplicată a permis crearea de punți între logica mașinii și sfera culturii, educația secundară a fost complet reorientată spre prioritizarea programării și a științelor computerului. Un tip de educație care, pe lângă veniturile generoase, cauzează cel mai mare nivel de autism. Noua elită din Sillicon Valley nu se rezumă, însă, la acumularea capitalului, nici nu acceptă statutul de tehnician în același mod în care un mașinist l-ar fi acceptat acum 150 de ani. Programatorii se consideră un fel de demiurgi, îmbătați complet de abilitatea rezolvării problemelor prin cod, a automatizării rutinelor și a creșterii vitezei și a productivității în orice domeniu de activitate umană. Interacțiunile sunt văzute ca probleme care trebuie rezolvate prin aceleași pârghii. ”Rețelele de media socială” sunt în mare măsură mai subversive social decât revoluția industrială din secolele 18-19. Ca să mă rezum la un singur aspect – dizlocarea oamenilor din mediul rural spre cel urban nu a distrus cu atâta eficiență relațiile dintre sexe. Iar când clasa programatoare ia sub vizor celibatul involuntar, cauzat de interacțiunea revoluției sexuale, a intrării femeilor în câmpul de muncă, a feminismului și a ”rețelelor de media socială”, îl descrie inevitabil ca pe o problemă care poate fi rezolvată printr-o altă aplicație virtuală, o mașinărie numită ”Tinder”. Pentru incelii lipsiți de speranță, există mașinăria pornografiei, a păpușii sexuale, a prietenei-surogat de OnlyFans, sau mai nou, a prietenei complet inteligente-artificial, care poate îngloba toate aceste aspecte. Dorința bărbaților de a avea rituri inițiatice în tinerețe, de a-și dezvolta mușchii, instinctele de vânătoare sau competiție, sunt cooptate în mod similar, la fel de steril, de industria jocurilor de video. Tot ce ne oferă clasa programatoare, în impulsul ei de a automatiza, reprezintă activități-surogat; interfețe la interfețe, intermediari peste intermediari care se interpun între om și realitate. Mașinăria a subminat în totalitate organismul, integrându-l în logica ei. Când organismul febril protestează, mașina îi oferă terapie. BOOMERS WILL NEVER GET THIS Cu fiecare dezvoltare incrementală, acest proces produce tot mai multă suferință și după cum spunea Mary Harrington, copiii plătesc întotdeauna prețul. Mulți dintre noi am avut câte un părinte boomer care ne-a îndemnat să obținem studii în programare, care ne-a dat peste bot când am exprimat cel mai mic interes pentru umanități sau orice iese din logica Mașinii, prezicând că vom muri de foame dacă nu sărim imediat pe ”current thing”-ul tehnologic. Foarte mulți din generația mea au urmat sfaturile boomerilor, unii au ajuns să aibă slujbe bine plătite, alții mai puțin. Cu toții, însă, au experimentat o puternică lipsă de sens atât la nivel spiritual, cât și profesional. Așa se face că la nivel de hobby mult mai mulți mileniali s-au îndreptat spre literatură, istorie, arte grafice, în încercarea de a se întoarce la realitate. McGilchrist e uimit cum foarte mulți din generația tânără rezonează cu scrierile lui, în timp ce boomerii și gen x au rămas la aceleași idioțenii ca acum 30 de ani. În orice domeniu în care milenialii și gen z simt revoltă și dezgust – urbanizare, secularism, televiziune, presă, coding, social media, smart screens, streaming, inteligență artificială – boomerii exprimă optimism adolescentin. Explicația a fost intuită de Harrington – ”copiii plătesc prețul”. Adoptarea unei tehnologii noi la maturitate ne scutește de multe din aspectele ei subversive. Având deja anumite rutine și tabieturi zilnice, adulții se pot deconecta de Matrix mult mai ușor decât copiii. Pentru copii, insă, tehnologia devine cu adevărat adictivă și totalizatoare. Jocurile video au reprezentat o plagă pentru bărbații din generația mea și cea imediat următoare, contribuind mai mult decât facebook la inceldom. Instagram a reprezentat o plagă în special pentru adolescente, folosirea lui fiind puternic corelată cu incidente crescute de self harm și suicid. Tik Tok nici nu vreau să îmi închipui ce efecte va avea, iar noile unelte AI vor construi pe disfuncțiile existente în moduri în care nici nu visăm: ”I’ve seen things you people wouldn’t believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate. All those moments will be lost in time, like tears in rain.” Este normal, deci, ca părinții iresponsabili să nu realizeze ce disfuncții iremediabile le-au provocat generației următoare, în goana tâmpă după următorul ”current thing” care o să le asigure ceva bunăstare financiară cu prețul sacrificării prietenilor, credinței, oricărui vestigiu de viețuire organică prin care oamenii păstrează legătura cu realitatea. Însă mai sinistru decât toate aceste aspecte ale mașinificării, reprezintă uniformizarea mentală de care dă dovadă noua clasă programatoare. Oamenii cu anumite sensibilități literare sau artistice pot percepe anumite moduri de a fi in lume caracteristice activităților organice. Revenind la de Maistre, grădinarul are o viață lăuntrică intensă; parabolele agrare ale lui Iisus sunt pline de sens pentru el, chiar dacă nu e învățat sau sofisticat filozofic. Omul participă în niște activități care pentru mintea mașinistului sunt de neconceput. Sebastian aproape că mă imploră de fiecare dată când ne vedem: ”go hunting with hounds. Then you will understand”! În comparație cu aceste trăiri profunde care au oferit oamenilor sens de-a lungul întregii istorii, surogatele din epoca mașinii sunt o formă de anesteziere a minții. E important să ai argumente împotriva susținătorilor tehnopolului. În general aceștia acționează ca procurori din oficiu care îți sar direct la jugulară, acuzându-te de paseism, pășunism, primitivism, medievalism, luddism. Retorică agresivă bazată pe intimidare și rușinare, menită să te întoarcă docil la școala de automatică și calculatoare. Mai important de atât reprezintă explorarea modurilor de a fi organice la care fac referire Iain McGilchrist și Sebastian. Dacă facem aceeași greșeală ca boomerii în educarea copiilor noștri, răul generat de AI în corelație cu TV, social media, smart screens, gaming industry, streaming etc. va fi mult mai sever. Dacă noi am fost generația sacrificată pe altarul ecranelor întru izolare socială, trebuie să facem tot posibilul să reversăm procesul. [...]