Activismul politic pe post de religie

So instead of the poems I had hoped for, there came only a shuddering blankness and ineffable loneliness; and I saw at last a fearful truth which no one had ever dared to breathe before—the unwhisperable secret of secrets—the fact that this city of stone and stridor is not a sentient perpetuation of Old New York as London is of Old London and Paris of Old Paris, but that it is in fact quite dead, its sprawling body imperfectly embalmed and infested with queer animate things which have nothing to do with it as it was in life – H.P. Lovecraft, „He”.

Când un român liberal ajunge în Europa vestică, ajunge cu cele mai bune intenţii de integrare culturală. De multă vreme românii şi-au văzut ţara asemenea unui satelit al vestului, prin urmare când am emigrat in UK am perceput primele zile ale şederii mele aici ca pe un soi de homecoming. Când mergeam la o pizza În loc de muzică pop cu autotune auzeam David Bowie şi Bruce Springsteen. Şefului nu-i venea să creadă că amândoi aveam întreaga discografie Led Zeppelin sau că amândoi suntem fani Liverpool. În România nu vezi femei de 80 de ani citind C. S. Lewis la metrou sau tineri citind Bukowsky.
Timp de câteva luni am mers la o biserică anglicană veche de 800 de ani din estul Londrei, unde am făcut parte din corul local. Sătul de trivialitatea neoprotestantă, eram încântat de muzica sacră şi de liturghia minimală care lasă loc pentru contemplaţie.

Mi-a luat ceva timp să înţeleg că toate aspectele descrise mai sus nu ţin de curentul cultural cel mai influent astăzi, ci reprezintă relicvele unei lumi moarte. Treptat am început să observ tot felul de lucruri disparate pe care iniţial nu ştiam unde să le plasez, dar care mi-au calmat starea euforică. Studiam un master într-un domeniu destul de tehnic, dar o treime din modulele care îl compuneau aveau ca obiect de studiu globalizarea „dintr-o perspectivă critică asupra identităţilor etnice”. Profesorul care preda cursul era expert în „identităţi naţionale”, „politică şi cultură”. Asociatul lui, un profesor invitat, susţinea partizan Labour Party în majoritatea postărilor de pe social media, era comunist declarat şi era membru într-un ONG care se declara pro Palestina şi anti sionism, iar omul avea grijă să critice statul Israel cam odată la 3 postări; în rest părea obsedat de diverşi atleţi iranieni. Temele proiectelor de la cursul lui sunau cam aşa: „găsiţi minorităţi discriminate într-un oraş multicultural, apoi căutaţi metode concrete de exprimare arhitecturală a diviziunilor impuse arbitrar, precum şi a unor posibilităţi de reconciliere„. Curând a început să coopteze studenţi în biroul lui de arhitectură.

Eram atât de aerian încât habar nu aveam unde să plasez toate astea. Când am ales comunitatea anglicană din East End ca obiect de studiu la cursul de „globalizare” nu înţelegeam de ce profesorii îşi dădeau ochii peste cap şi se uitau la mine ca la altă arătare, dar fără să-mi aducă vreo critică articulată. În facultate era o capelă sufi şi una musulmană; pereţii erau plini de postere cu întâlniri de reformă şi redeşteptare pentru studenţii islamici. Un anume Jihadi John, celebru absolvent, şi-a dat viaţa pe câmpurile de luptă din Siria câţiva ani mai târziu, lovit de o dronă americană.
La toate târgurile de joburi dacă voiai să fii înregistrat ca potenţial angajat ajungeai inevitabil la întrebarea dacă eşti membru LGBTQ. Ţin minte că de vreo două ori i-am întrebat ce înseamnă acronimul, apoi mi-am amintit că îl întâlnisem şi în formularul de înscriere la master.

Mai târziu am realizat că grupul de englezi simpatici cu care cântam în cor erau de religie socialişti; când venea vorba de România simţeau nevoia să îmi explice apologetic că regimul trecut was not real communism; toţi erau activişti LGBTQ; fostul lor preot fusese openly gay. Vreo două surori supraponderale erau feministe radicale şi citeau cărţi cu titluri gen „Proof that God is a woman”. Religia creştină nu însemna aproape nimic pentru oamenii ăştia; mulţi erau atei sau agnostici. Câţiva erau membri Labour, alţii LibDems.

Am terminat cu masterul, am terminat-o şi cu biserica, dar am dat de acelaşi nivel de activism la locul de muncă. Pentru simplul fapt că artiştii şi arhitecţii cu care lucram fuseseră cufundaţi în mediul politizat al facultăţilor, le venea firesc să continue în aceeaşi manieră. Proiecte utopice care explorează moduri sustenabile de dezvoltare urbană, în care nu au de câştigat doar cei 1% şi în care eşti încurajat să nu fii un simplu consumator. Proiecte care glorifică mişcările de rezistenţă urbană faţă de politicile lui Thatcher; afro-londonezii asemenea unor roboţi care rup lanţurile; moduri în care culturile imigranţilor îşi reapropriază spaţiile; explorarea critică a tensiunilor rasiale; scenarii fictive lacrimogene în care grupuri de refugiaţi ajung în vest şi mor de frig pe străzi; scenarii de film în care coloniştii sunt negri iar populaţiile colonizate albe; critici la adresa capitalismului; ilustraţii ale unor manifeste marxiste.

Oamenii ăştia au cu toţii obsesia activismului politic şi repetă în cor aceleaşi slogane şi aceleaşi variaţiuni ale unei ideologii socialiste combinate cu postmodernism şi feminism intersecţional.  Deşi oamenii se lamentează şi se dau de ceasul morţii mai rău ca românii cu PSD-ul (în cazul lor justificat), oricărui străin toate astea îi vor părea probleme de lumea 1. Tocmai fiindcă UK e una dintre cele mai tolerante şi mai progresiste societăţi curentul ăsta se bucură de atâta popularitate. Ca să fur o glumă de la Radu Isac, englezii se poartă mai frumos cu minorităţile decât se poartă românii unii cu alţii.

Politizarea excesivă mi-a creat o stare de vomă. Parcă ştiam că mediul academic trebuie să ţintească spre imparţialitate şi să stea departe de sfera politică. Nu de puţine ori îmi venea să le spun: „băi fraţilor, puteţi să vă bucuraţi şi voi de ceva? Să admiraţi arhitectura modernă din centrul Londrei sau zgârie-norii din Manhattan fără să tunaţi împotriva investitorilor? Să vă bucuraţi de succesul săracilor din East End fără să-i etichetaţi ca yuppies? Să vă bucuraţi de ce aveţi şi să nu vă comparaţi tot timpul cu alţii?” Iar soluţiile pe care le propun la toate problemele astea sunt aproape mereu hedoniste. Statul să intervină, noi să ne distrăm şi mai mult. Abia atunci o să fim pacificaţi.

E greu de zis ce anume i-a adus aici; de ani de zile îmi bat capul cu întrebarea asta şi cred că e vorba de un cumul de factori imposibil de separat. Fiecare pundit alege un factor şi pretinde că restul derivă de acolo, dar lucrurile nu sunt atât de simple. Cu siguranţă, moartea spiritualităţii a cauzat schimbări sociale imense. Puritanii de tipul John Bunyan, dedicaţi sfinţirii caracterului şi unui stil de viaţă virtuos au dispărut demult. Nimeni nu acceptă ideea de luptă lăuntrică, de parcurs spiritual. Cu alte cuvinte toţi copiii eşuează la marshmallow test şi li se pare de-a dreptul imoral să fii deprivat de satisfacţii imediate. Pornirile lăuntrice sunt bune şi trebuie doar eliberate de sub tirania societăţii; aşadar duşmanul e proiectat în afară. De vină sunt ierarhiile sociale, puterile economice, bărbaţii albi, heteronormativitatea şamd. Niciodată eu. „I worship my vagina” zice Cate Blanchett.

Însă negând la nivel raţional responsabilitatea individuală (intraductibilul agency) în loc să scape de vinovăţie devin vinovaţi pentru păcatele colective ale civilizaţiei; ale masculinităţii toxice; ale umanităţii. Ce drept are homo sapiens să se prolifereze pe o planetă cu resurse limitate, când în locul lor ar fi putut fi neanderthalii sau balenele? În locul unei vinovăţii concrete pe care o poţi rezolva prin acţiuni individuale, ai o vinovăţie difuză, impersonală, multiplicată exponenţial în spaţiu şi timp şi nicio autoritate personală care să îţi ofere iertare, fiindcă victimele sunt comunităţi istorice care au dispărut demult. Există două moduri posibile de a-ţi pune viaţa în ordine în acest univers: fie printr-o stare sisifică de penitenţă şi „reparaţii” oferite urmaşilor celor slabi şi nedreptăţiţi, fie confiscând suferinţa altora prin aderarea la statutul de victimă. Articolul următor analizează ambele opţiuni.

Apoi mai sunt alţi factori precum revoluţia industrială, revoluţia medicală, creşterea mobilităţii care a volatilizat interacţiunile sociale, protecţia excesivă a copiilor post-mileniali de către părinţi, apariţia internetului, a social media şamd (Haidt conectează toţi aceşti factori într-o explicaţie coerentă).

Nu cred în teorii ale conspiraţiei de dreapta cu neo-marxişti care manevrează totul din umbră, nici nu mi se pare înţelept să iei un singur factor (gen neoliberalismul) pe care să-l demonizezi şi să-l consideri rădăcina tuturor relelor, cum face stânga. Cert e că toate lucrurile astea disparate s-au cristalizat sub forma unei noi religii intolerante, cu tendinţe sinucigaşe cultural, iar lumea din generaţia mea şi cea imediat următoare se înregimentează cu mult entuziasm. Ce caut eu aici? Care e locul unuia ca mine în toată cultura asta a victimizării? M-am trezit în papucii sălbaticului din Brave New World, citind Shakespeare cu post şi rugăciune.

Fireşte că iubesc vestul în continuare, toţi autorii pe care îi citesc sunt bărbaţi albi occidentali morţi, toată arta cu care vin în contact e occidentală; dar nu pot disocia aprecierea de o stare de doliu ca a lui Solomon Kane. Când toţi în jurul tău îşi găsesc echilibrul spiritual aruncând cu rahat în propria cultură, pe care nici nu o cunosc cum trebuie din cauza acestui dispreţ patologic, iar tu îţi cauţi rădăcinile fix unde scuipă ei, e imposibil să nu te simţi un outcast; să nu te autocenzurezi ori de câte ori vine vorba de politică; să eviţi orice discuţii despre Roger Scruton, Carl Benjamin sau Douglas Murray – oameni care încearcă să înţeleagă din exterior fenomenul Social Justice. Simpla menţionare a numelor ăstora ar fi suficientă să îţi aducă etichete de extremist.

Să intri în circlejerkul olimipadei oprimaţilor nu ai cum decât dacă umbli după beneficii materiale sau statut; sau dacă ai un talent înăscut la a maimuţări ceea ce nu înţelegi (oh hi Comper, Balogh, Mixich). Ce-i drept imitaţia superficială a occidentului e un sport vechi în România.

Îmi păstrez în continuare rezervele faţă de politizarea excesivă. Sunt conştient că articolul ăsta poate fi considerat el însuşi un manifest politic; că orice alegeri faci în viaţa privată au consecinţe politice. Refuz, totuşi, activismul ca surogat pentru spiritualitate. Refuz să îmi abandonez preocupările de lungă durată pentru a le înlocui cu invidie faţă de bogaţi sau obsesii de redistribuţie a capitalului. Dacă e posibil să ai preocupări filozofice profunde într-o ţară ca România, cu probleme politice şi sociale mult mai mari, cred că poţi face asta şi în Anglia sau Franţa fără ca societatea să pice în vreo stare anarhică.