Adventiștii progresiști români – o cauză pierdută
Adventiștii progresiști români sunt o cauză pierdută. Pomeniți din pruncie într-o sectă total irelevantă și anacronică, unde valori creștine autentice sunt atât de strâns legate de tot felul de extremisme sectare, le va fi mai ușor să taie nodul gordian decât să se chinuie să-l desfacă.
Progresiștii s-au prins într-un sfârșit că Ellen White nu e manual de științe naturale; li s-a aprins becul că savanții nu au o datorie morală să confirme ceea ce spune Biblia (sau ce citesc în ea pastorii literaliști); că evoluția e în mare adevărată iar biserica e înapoiată rău. Că gay-ii n-au ales să fie așa și nu e corect să-i demonizezi pentru ceva ce ține de natura lor. Că nu există timp sau spațiu sacru absolut. Că noi nu suntem mai breji că ținem sabatul decât baptiștii care țin duminica, la fel cum șiiții nu sunt mai breji ca suniții fiindcă țin degetele de la picioare ușor diferit când își fac rugăciunile pe covoraș.
Dacă ar fi ales să plece din biserică sau din țară ar fi avut șansa să înțeleagă pe ce lume trăiesc. Zice Tom Waits în San Diego Serenade:
I never saw the mornin’ ‘til I stayed up all night
I never saw the sunshine ‘til you turned out the light
I never saw my hometown until I stayed away too long.
Ca să îți înțelegi condiția trebuie să pleci mai întâi din pensionul tău victorian pe care îl disprețuiești dar în care continui să stai; să renunți la suportul emoțional oferit de frați (sau co-naționali), să explorezi lumea fără a avea certitudinea întoarcerii. Atunci o să începi să înțelegi (și să iubești) ce ai lăsat în urmă.
Sir Roger Scruton vorbește despre o distincție fundamentală între progresiști și conservatori. Progresiștii găsesc lucruri cu care nu sunt de acord și militează pentru abolirea lor. Conservatorii găsesc lucruri pe care ajung să le iubească și își doresc să le păstreze. Poate fi vorba de o anumită cultură, muzică, instituții, convenții sociale. La ce sunt bune toate astea? ”La formarea unor identități colective” vor răspunde identitarienii de stânga sau dreapta. Însă lucrurile sunt mult mai profunde – toate aceste instituții crează posibilitatea spiritualității și a cunoașterii lui Dumnezeu. Nu există ”adevărata zi de închinare”, ”adevăratul munte sfânt” sau ”adevăratul ritual”, dar există natură umană și există realități spirituale absolute.
E vreo diferență între un individ care trăiește doar pentru satisfacții facile și un individ altruist care se dedică unui ideal înalt? Sigur că este.
E vreo diferență între un individ care privește cu dispreț orice exponent al sexului opus (incels, multe feministe) și un familist loial și iubitor?
E vreo diferență între un adventist care n-a pus niciodată în practică învățăturile Bibliei și unul născut din nou? Sigur că este. E vreo diferență între un adventist care studiază doar pentru orgasm intelectual și unul care studiază pentru a renunța la păcat și a se conforma tot mai mult idealului sfânt? Sigur că e. Acum intrăm în miez: e vreo diferență între un adventist care refuză să-și evalueze idealul religios și unul care e dispus să facă acest salt în necunoscut? Fundamentaliștii sunt ok cu predarea de sine, însă nu pot face niciodată celălalt tip de sacrificiu. Costul acestei încăpățânări admirabile e imens – când idealul religios moare și se împute, aleg să moară alături de el. Dacă ai fost îndoctrinat de mic în secta lui Koresh, Crowley sau Ron Hubbard și nu ești capabil să-ți evaluezi critic doctrinele religioase, îți lipsesc mijloace de a ieși de acolo.
Toate întrebările de mai sus evidențiază anumite realități psihologice (le-am numit spirituale fiindcă implică alegeri individuale). Alegerea de a iubi semenii, de a fi un bun soț, un bun părinte, de a fi devotat celui mai înalt ideal pe care îl poți găsi și de a lupta pentru atingerea lui. Cei care au experimentat această devoțiune, acest spirit reverent și umil știu despre ce mă chinui să scriu aici. E vorba despre cele mai elevate și nobile trăiri de care e capabilă o ființă umană. Acele experiențe care fac viața suportabilă și îi dau sens. Iar coagularea acestui ideal sub forma unei Persoane divine reprezintă una din cele mai eficiente modalități de a ajunge la aceste dispoziții sufletești. Cu toate păcatele lui, creștinismul (inclusiv adventismul) a reușit să ofere anumite discipline și un framework interpretativ pentru atingerea acestor dispoziții. Le-a dat oamenilor motive să meargă înainte, să îndure realități traumatizante cu capul sus, să fie un sprijin pentru familii și prieteni.
Deși îmi amintesc toate retardările pe care le făceam când eram AZȘ devotat, nu pot să nu-mi amintesc și aspectele elevate – faptul că mă trezeam devreme pentru a asculta Bach, a medita la un pasaj biblic și a mă ruga; faptul că aveam un caiet în care îmi notam toate numele celor din cercul meu de influență, încercând să le descopăr nevoile fizice și spirituale și căutând metode de a le adresa. Faptul că încercam să ajut dezinteresat, nu doar să fac prozelitism. Să îmi sun părinții și rudele pentru a-i asculta, fără a le cere ceva anume.
Însă cu cât idealul religios e mai acaparant, cu atât devii mai mic și mai lipsit de resurse lăuntrice; iar în adventism aceste aspecte pozitive sunt indisolubil legate cu dogme puerile și foarte multă rigiditate, așadar o viață de continuă lepădare de sine te va transforma în cele din urmă într-un individ lipsit de imaginație și intransigent, dacă nu chiar abuziv. Există idealuri mai înalte decât dumnezeul adventist? Poți găsi o cale mai bună de a-ți dezvolta calitățile nobile? Asta e întrebarea pe care trebuie să ne-o punem.
Acum mă voi întoarce la progresiști. Aceștia sunt în mare parte indivizi intelectualizanți; genul de oameni care își găsesc împlinirea exclusiv în cunoaștere. Manualul de astronomie le provoacă orgasm la neuroni. Ar fi fericiți să citească în permanență, să lege idei, să polemizeze. Le repugnă orice idee de sacrificiu de sine, de disciplină sau conformare față de vreun ideal. Le repugnă ideea de venerație, demnitate sau umilință. Pare că le lipsesc receptorii pentru aceste dispoziții psihologice. Ceea ce ei numesc ”iubire” conservatorilor le sună a plăcere decadentă sau self-indulgence.
Fiindcă nu pot venera nimic, simt constant nevoia de a dărâma orice instituție, orice certitudine, orice disciplină personală; de aici derivă o plăcere perversă (înțeleg că Derrida numea asta ”jouissance”, un soi de orgasm intelectual al celui care deconstruiește). Pentru ei edificiile culturii proprii nu reprezintă decât obstacole în calea explorării de noi orizonturi (și dopamină); îi plictisesc de moarte, iar plictiseala e ușor de confundat cu opresiunea când îţi lipsesc problemele reale.
Cum rămâne însă cu adventiștii progresiști? Cei pe care i-am descris mai sus nu vor rămâne multă vreme creștini. Fiindcă nu au experimentat niciodată sacrificiul de sine, devoțiunea și venerația unui ideal, vor avea impresia că religia e moartă și vor pleca.
Ceilalți care au experimentat efectele ei nobile, dar au fost suficient de receptivi și la informații din exterior, rămân într-o stare de limbo. Frustrarea permanentă din partea fraților fundamentaliști, discuții interminabile pe marginea Sabatului, a profețiilor, a problemelor politice din România îi fac cu totul orbi față de problemele Vestului, în același timp reușind performanța de a fi orbi și față de beneficiile religiei din care fac parte. Pentru ei spiritualitatea va ajunge sinonimă cu Bible-thumping și oratoria lui Cristescu. Sau moaștele și corupția popilor. Vestul le va apărea idealizat, ca un far al speranței, diversității și progresului. Tot ce n-au ei în BAZȘ de România ar avea dacă s-ar teleporta în sediul The Guardian.
Ei, dacă ar fi avut puțină coloană vertebrală să facă treaba asta, ar fi descoperit că în Vest spiritualitatea e moartă. Da, prietene. Îți încape în cap ideea unei lumi total pe dos – care deși are antidotul la toate problemele ghettoului tău irelevant de lumea a 2-a (în curând a 3-a), are toate problemele pe care adventiștii sau ortodocșii români NU le au? Îți poți imagina ultimul om al lui Nietzsche? Occidentalul individualist, pacificat cu soma, care n-a sacrificat niciodată o unghie, care își poate permite satisfacerea tuturor poftelor fizice într-o clipită, dar căruia îi lipsesc preocupările intelectuale și spirituale? Care nu a experimentat în viața lui vreo formă de devoțiune? Care nu citește altceva decât The Guardian și Buzzfeed, iar de restul se ocupă Netflix și Imax? Care în weekend e fericit să se îmbete, să fumeze iarbă și să petreacă în cluburi?
Ei bine, când un astfel de individ devine sătul de această viață monotonă și i se trezește apetitul spiritual, unde crezi că se duce? La vreo formă de creștinism secularizat? La vreun teolog lutheran sau catolic? La vreun sistem filozofic post-religios? Nu! Va folosi activismul politic pe post de religie. Cu mintea lui pacificată va găsi prima utopie politică care-i va ieși în cale și va lupta furios să o implementeze. Jouissance, plăcerea deconstrucției pe post de disciplină spirituală! Iar când va vedea că alții nu rezonează cu el, îi va adăuga pe lista edificiilor în curs de demolare. No platform for the enemies of the People. Punch them. Fire them! Bring down the wall. Crezi că vei rezona cu lumea asta?!