Cornetul de înghețată care se linge singur

Cu toții știm că tipul de divertisment pe care îl consumăm spune ceva despre statutul nostru. Cititul unei cărți de Harari, o subscripție plătită la ”The Atlantic”, urmăritul anumitor influenceri, vizionarea unei drame medicale gen ”House” sau ”New Amsterdam” – toate acestea sunt activități specifice clasei educate.

Cetățeanul educat și preocupat de bunul mers al societății ajunge seara acasă și dă drumul la un episod din ”New Amsterdam”. Nimerește episodul ”Sabbath” din sezonul 2.

În acest episod, un școlar afro-latino de 13 ani, Cephas Fernandez, merge la doctor pentru a investiga o tumoare benignă la stomac. După ce inspectează tacticos analizele, medicul de serviciu, dr. Iggy Frome suspectează că problema de fond a copilului e de natură psihologică. După ce îl trece printr-un chestionar cu întrebări de genul: ”simți că ești discriminat din cauza culorii pielii?” ”te simți tot timpul amenințat sau hăituit?” ”simți că profesorii se uită la tine ciudat?” ba chiar ”simți că societatea americană e profund inegală?” – copilul răspunde afirmativ la toate – doctorul oferă implacabil diagnosticul tumorii: rasismul (cauza unei tulburări psiho-somatice). În continuare, episodul explorează problemele legale pe care acest diagnostic le ridică, întrucât compania de asigurări nu are un cod pentru ”rasism” în sistem. Prin urmare, Iggy trebuie fie să schimbe diagnosticul, fie să demonstreze cumva că rasismul e într-adevăr cauzul tumorii care, dacă rămâne netratată (prin anti-rasism), va continua să reapară.

Anti-rasismul ca formulă politică

Pentru a înțelege de ce Hollywoodul simte nevoia să livreze acest gen de divertisment claselor educate, e nevoie să discutăm despre formula politică a regimurilor politice de după WW2.

Conform lui Gaetano Mosca, pe lângă forța brută (armata și aparatul de securitate statal) orice regim politic are o ”formulă politică”, un corp doctrinar care legitimizează autoritatea claselor conducătoare. Au existat, spre exemplu, în istorie doctrine ale dreptului divin sau ale voinței poporului. Pentru a fi eficientă, formula politică trebuie crezută și internalizată de mase în totalitatea lor. Nu e suficient să te supui statului ca să eviți consecințele legale; trebuie să accepți că alegerile (fortificate) au reflectat voința poporului, iar dacă nu a ieșit cine sperai, mai ai șanse în 4 ani.

Formula politică adoptată de regimurile post WW2 în Statele Unite a fost ”anti-rasismul”. Dacă facem parte din clasa educată, cu toții știm că a da dovadă de rasism nu e doar ilegal, ci unul din cele mai dezgustătoare acțiuni imaginabile. De exemplu, dacă un cunoscut declară că are o problemă cu sutele de mii de asiatici sau nord-africani care intră în țară anual cu contracte de muncă, vom simți acea repulsie care ne va face să îi atașăm anumite apelative.

Puțini știu că termenul ”rasism” nu însemna nimic până în deceniul 3 al secolului trecut, rămânând relativ obscur până în anii 60, crescând apoi exponențial până în prezent. Pentru un intelectual al anilor 1930, termenul ar fi sunat la fel de ciudat cum sună astăzi ”vârstismul” sau ”biologismul”.

”Rasismul” poate însemna orice de la discriminare explicită până la endogamie (obiceiul de a te căsători în limitele clanului sau a comunității locale). De la ideologii explicit rasiale, care postulează superioritatea biologică a anumitor grupuri, până la ”bias inconștient” (tendința de a-i favoriza pe cei care seamănă cu tine sau cei de care ești cumva legat – în mod instinctiv, fără a conștientiza). De la legi rasiale până la ”rasism sistemic” (simpla constatare că într-o societate multi-etnică, anumite grupuri fac bani mai cu spor decât altele).

Definiția e suficient de ambiguă pentru a necesita expertiza unei caste brahmine, specializată în anti-rasism. Această castă este reală și există nenumărate specializări academice prin care poate deveni accesibilă: studii post-coloniale, antropologie, ”studii critice”, ”studii etnice”, plus multe alte materii care până acum 30 de ani nu aveau nicio tangență cu subiectele respective.

Organizațiile care se ocupă cu detectarea rasismului (Liga anti-defăimare, Southern Poverty Law Center, Hope not Hate etc.) funcționează asemenea unui ”self-licking ice-cream cone”, un cornet de înghețată care se linge singur, în sensul că nu oferă decât verdicte de ”fals pozitiv”. ”Suntem experți în investigarea Rasismului, doar noi avem acces la literatura ezoterică necesară, iar concluzia noastră este că societățile noastre încă dau dovadă de Rasism. Doar noi vă putem ajuta să vă reformați!”. Iar lumea educată concluzionează că aceste verdicte trebuie să fie măcar parțial valide.

Revenind la exemplul de la început – dacă ați trăit în diaspora măcar 4-5 ani, probabil ați experimentat pe propria piele stresul de fond al tânărului Cephas Fernandez. Expunerea constantă la un mediu nefamiliar, o limbă diferită, o cultură străină (oricăt ar fi de apropiată), o societate din care îți lipsesc rudele și prietenii apropiați, se resimte fiziologic până în sistemul limbic, până la nervul vag și glandele adrenale.

Discutam cu niște români care locuiseră ani îndelungați în Italia și îmi mărturiseau că întoarcerea în țară a fost o eliberare, întrucât aici nu mai simt permanent nevoia să își demonstreze integritatea caracterului. Stângiști fiind ca orientare, concluzionau că stresul pe care l-au resimțit în Italia se datora rasismului italian; când proprietarul la care stăteau în chirie, neștiind că sunt români, le mărturisea că se bucură că le poate închiria lor decât unor români; sau când soția lui le spunea dimineața la cafea că româncele le fură bărbații.

Le e ușor acestor oameni să accepte falsul diagnostic anti-rasist. Dar cum stă treaba în locuri precum Anglia, unde moravurile populației autohtone nu permit niciunui individ educat să exprime idei pe care le-ai auzi la un italian? În Anglia conversația e atât de artificială și încărcată de convenții, încât poți trăi și 10 ani fără să discuți cu proprietarul sau colegii de muncă lucruri mai profunde decât vremea, filme sau fundraisers. Dar aici vei întâlni români care etichetează tocmai această răceală drept Rasism față de imigranți. Iar ca ironia să fie completă, românii din Anglia tind să se asocieze cel mai frecvent cu colegi de muncă italieni, cu care simt că pot face o glumă porcoasă și că nu trebuie să se cenzureze tot timpul. Rasismul e mai eluziv decât pisica lui Schrodinger, dar niciun om educat nu va îndrăzni să nege calificarea experților.

Structura formulei anti-rasiste

Ca orice etos negativ (libertatea, egalitatea, autonomia), anti-rasismul e prin natura lui un termen parazitar, imposibil de definit, cu atât mai puțin cuantificat. Ce înseamnă să fii cu adevărat liber și cu adevărat egal? Să te simți ca acasă într-un loc în care nu ești acasă? Să simți că ai rude într-o țară în care nu ai rude? Să te simți împăcat cu lumea ca și când ai avea o religie, fără să ai o religie? Să simți că nu există nicio barieră lingvistică, deși țara gazdă are o altă limbă decât țara de origine? Cum implementezi toate dezideratele astea fără a eviscera complet cultura țării-gazdă? Fără a eradica familiile, clanurile, etniile, religiile, limbile autohtone? Chiar și fără a emigra, te simți mai puțin ”acasă” când ești pe stradă; această stare de fapt poate fi etichetată drept ”rasism”. Simplul act de a întemeia o familie, de a te căsători și de a avea urmași biologici, este etichetat în prezent de aceiași experți ca o formă de bigotism și de rasism inconștient. Prin urmare nu va exista niciodată un punct în istorie în care managerii anti-rasiști vor concluziona că munca lor s-a sfârșit.

Mai mult – prin însăși existența acestor organizații anti-rasiste, relațiile dintre oameni sunt rupte din sfera domestică, privată, și trecute în sfera publică, căci cum altfel poți monitoriza nivelul de toleranță, tratament preferențial, bigotism inconștient – fără a avea acces la sfera relațiilor intime ale oamenilor? Cum poți detecta discriminarea inconștientă fără a dobândi acces la sfera inconștientului indivizilor? Iar prin această activitate neîntreruptă de monitorizare și reorganizare a relațiilor interumane, fragilizezi chiar structurile care îi mențin sănătoși la cap. Iar această fragilizare, care reprezintă opera ta, o vei eticheta din nou ca rezultat al ”rasismului” – oamenii n-au fost monitorizați și administrați suficient, prin urmare au nevoie tot mai multă de tine. Așadar nu există nicio limită pe care casta anti-rasistă să nu încerce să o desființeze.

De ce își maltratează elitele americane propria populație în felul ăsta? De ce simt nevoia să intre își bage coada până și în industria de divertisment pentru a îndoctrina populația în această formulă politică tot mai draconică? Aceste întrebări nu fac subiectul articolului de față; menționez doar în treacăt că SUA este consumatorul nr. 1 mondial de pornografie ilegală și de trafic de persoane under age. Elita managerială e profund disfuncțională.

Să spunem că, educați fiind, simțim o puternică loialitate față de țara promisă și luăm de bună justificarea experților în anti-rasism. America a fost o țară fondată de WASPs (Anglo-saxoni albi, protestanți). Cu fiecare nou val de imigrație (întâi celtică, apoi germană, olandeză, poloneză, italiană, evreiască), structura demografică americană a devenit tot mai puțin WASP și tot mai eterogenă, prin urmare formula politică a clasei conducătoare a trebuit să fie ajustată. În sec. 20, valurile de imigrație asiatică (China, Vietnam, India), Africană sau Sud-Americană au alterat și mai mult structura demografică. Formula politică a evoluat de la condamnarea anglo-saxonilor, ca și clasă opresoare (filmele anilor 70-80 glorificau și romanțau mafia italiană, cea cubaneză sau cea irlandeză), la condamnarea albilor (întreaga populație europeană) și favorizarea oricărei alte rase sau etnii. Dacă aveți cunoscuți americani care se consideră ”albi”, șansele sunt că nu vor putea spune cărei etnii aparțin. ”Ceva irlandez, ceva german, ceva nativ, ceva polonez” sau beznă completă.

În absența oricărui alt principiu de legitimizare (America neavând niciodată o majoritate etnică sau un mit întemeietor concretizat), SUA a adoptat o viziune exclusiv contractariană (aderarea la liberalism și naționalism civic) pentru conferirea cetățeniei. De la un punct, această viziune a fost declarată insuficientă și a fost înlocuită cu anti-rasismul radical, precum și alte inginerii sociale pe care nu le enumăr aici.

Singura destinație posibilă a acestei țări reprezintă un scenariu în care europenii vor deveni minoritari. Când dreapta americană își exprimă îngrijorarea vizavi de acest scenariu, este etichetată drept ”conspiraționistă”. Când stânga își exprimă bucuria la gândul că populația europeană este deja o minoritate în America (Biden a spus asta într-un discurs de anul trecut), fenomenul este sărbătorit ca o dezvoltare pozitivă. Nu e nevoie de niciun scenariu conspiraționist; eliminarea etniei europene de pe continentul american ține de însăși logica formulei anti-rasiste. Căci când pot concluziona experții că rasismul a fost eradicat, decât când nu vor mai exista etnii recognoscibile?

Formulele politice nu sunt, așadar, neutre moral. Formula politică a națiunii Herbalife (”obține sănătatea ideală și bogăția la care ai visat recrutându-i și pe alții în organizație”) este o schemă piramidală. Schemele piramidale sunt economii de tip ”bubble” care duc inevitabil la un colaps (când ”bula” explodează mai devreme sau mai târziu). La fel stă treaba și cu anti-rasismul.

Anti-rasismul în Europa

Poate că ne plac serialele de Netflix și muzica indie folk. Probabil în cea mai mare parte a timpului consumăm produse americane, cu nimic mai sănătoase decât McDonalds. Dar câți români educați, dacă îi întrebai în anii 2000 ce părere au despre remodelarea națiunilor europene pe baza formulei americane (eradicarea completă mai întâi a etniei, apoi a identității albe, apoi a oricărei alte identități organice), ar fi răspuns că sunt gata să se dea pe brazdă?

Nu tocmai aceste identități organice îi fac pe oameni să simtă că aparțin unui loc? Nu tocmai asta ne-a făcut pe noi, cei care am petrecut ani buni în diaspora, să ne revizuim concepțiile despre apartenență?

Imigrația necontrolată este la fel de stresantă și destabilizatoare pentru țările-gazdă, cum este pentru imigranți. Studiul sociologic al lui Robert D. Putnam a arătat că în locurile diversificate peste noapte, localnicii se retrag din sfera civică, devin mai neîncrezători inclusiv față de ai lor, se refugiază în consum de TV și internet și dezvoltă aceeași anxietate și stress cronic ca și imigranții. Diferența este că în timp ce experții în anti-rasism se vor grăbi să diagnosticheze bolile fizice ale imigranților (acoperiți, bineînțeles, de sistemul de asigurări medicale la care nu au contribuit cu nimic) ca și consecințe ale bigotismului autohton, însuși stresul englezului sau al germanului invadat de turci și de arabi va fi luat ca dovada bigotismului lui! ”Ai o problemă cu faptul că ți-au venit muncitori din lumea a 3-a? Păi măi putoare, dacă tu nu mai vrei să faci munca de jos! Acum îți mai faci și sânge rău! Stai să vezi cum face șeful tău când află ce specimen rasist are în echipă!” Înțelegeți de ce spuneam mai devreme că aceste comisii anti-rasiste vor oferi întotdeauna diagnosticul fals pozitiv?

Acum dacă vreți să vedeți la nivel concret cum organizațiile respective obțin treptat hegemonia legală în țările europene, puteți citi articolul următor, care documentează destul de bine fenomenul. Redau câteva paragrafe în traducere personală:

”EU a insistat ca, ori de câte ori termenul ”familie” e menționat într-o rezoluție ONU, fraza ”există, de asemenea, diverse forme de familie” trebuie adăugată. Intenția acestui adendum este aceea de a dilua înțelegerea organică a familiei și definirea ei în termeni ai drepturilor umane internaționale. Delegații EU argumentează că definiția familiei din Declarația Universală a Drepturilor Omului și în alte tratate legale, ca ”grupul natural și fundamental al societății” reprezintă un construct vestic nociv care discriminează împotriva familiilor LGBT.

În timpul negocierilor din cadrul Comisiei de Statut al Femeilor din martie, EU a promovat eliminarea oricărei referințe pozitive cu privire la femei ca și mame. Delegații EU au argumentat că limbajul explicit cu privire la maternitate înjosește femeile la nivelul de mame, totodată discriminând femeile care nu sunt mame.

Cel mai bun exemplu al impactului real pe care aceste politici internaționale îl pot avea asupra legilor domestice este ideologia de gen. Mișcarea feministă a înlocuit termenul ”sex” cu ”gen” în documentele ONU încă de la conferința internațională a femeilor din Beijing din 1995, promovând noțiunea falsă că genul e doar un construct social. Acea conferință a pus în mișcare politicile și instituțiile care au făcut din chestiunile transgender o realitate în fiecare țară. Treizeci de ani mai târziu, aproape fiecare guvern din lume are un minister al genului sau, în limbaj ONU, ”o mașinărie de gen” care acționează ca o conductă pentru fiecare aspect al ideologie de gen. Iar ONU are o super-agenție permanentă pentru ”problemele femeilor”, cu un buget anual de $1 miliard, făcând lobby neîntrerupt în țările membre cu privire la politicile de gen, promovând inclusiv avortul, abolirea ”patriarhatului” și promovarea genului ”dincolo de binaritate”.

Organizațiile acaparează mai întâi industria de divertisment, moda și consensul moral, apoi organizațiile trans-naționale (de când a devenit EU atât de partizană în privința acestor chestiuni?!), care, parazitate fiind astfel, propun la rândul lor campanii de schimbarea legislației ONU, precum și a legilor națiunilor europene. Ajunși în acest punct, cei care au obiecții față de diversificarea etnică sau redefinirea genului și a familiei, nu sunt doar retrogradați la statutul unor caste inferioare social, private de anumite privilegii, ci pot fi literalmente etichetați drept criminali internaționali care neagă tratate ONU. Pentru a-și cimenta și mai puternic monopolul absolut asupra societăților vestice, organizațiile anti-rasiste au devenit indispensabile și în sfera privată de când BlackRock și Vanguard cer companiilor scoruri DIE (diversity, inclusion and equity) și ESG (scor de mediu, scor social și scor de administrare). Indiferent dacă ești arhitect, urbanist, programator, firmă de construcții – în câțiva ani va trebui să obții aceste acreditări pentru a putea funcționa, iar pentru aceasta vei avea nevoie, printre altele, de experți în anti-rasism. Dacă vrei o notă bună, va trebui să angajezi minorități și experți în nimic, să fii vocal, să îți exprimi vehement opiniile pro-sistem în orice chestiune arzătoare a zilei. Vai de cel care se oprește primul din aplaudat!

De ce te-ai opune juggernautului?

Am cunoscut pe propria piele efectele ”diversității” și pot spune că Robert Putnam are dreptate. Dacă v-ar spune cineva că există o alianță economică extraordinară alcătuită din țări doar de lumea întâi, v-ați gândi vreo clipă că unul din scopurile centrale ale acestei alianțe este crearea unei infrastructuri de transport, cazare, angajare în masă, azil politic, beneficii sociale – nu pentru locuitori, ci pentru populații din lumea a 3-a care nici n-au ajuns acolo? V-ați gândi că fluxul neîntrerupt de străini din țări fără vreo legătură cu alianța – flux legal și ilegal deopotrivă – va fi susținut atât de mediul public, cât și de cel privat? V-ați gândi că, deși există milioane de străini dezrădăcinați transplantați în zone metropolitane fără sfârșit, cu acest stress de background, incapabili și nedoritori de integrare și participare în viața cetății – în fiecare an imigrația, în rândul sutelor de mii, continuă să crească? Sub conducerea Conservatorilor, de când s-a votat Brexit, Anglia a primit peste 500k imigrație netă anuală, iar ziare conservatoare (The Sun, The Telegraph) atrag atenția că trebuie depuse eforturi să fie aduși și mai mulți oameni pe metru pătrat.

Niciun om în deplinătatea facultăților mentale, gândind în abstract, nu ar crede că o asemenea politică are vreo noimă. Însă în societatea actuală e suficient să îți manifești îngrijorarea că acest fenomen se întâmplă acum și la tine în țară, pentru a-ți atrage cele mai rele etichete sociale.

Am arătat mai sus de ce fenomenul – care e complet străin de factorii dezvoltării oricărui stat european – nu are o explicație economică sau umanitară, ci reprezintă punerea în scenă a unei formule politice care a avut sens (sau nu) acum 70 de ani în contextul american.

Faptul că țări ca România, cu populația în scădere datorită aceluiași stil de viață importat, precum și datorită emigrării masive – sunt acum blagoslovite cu sute de mii de imigranți anual – despre care știm că un procent semnificativ vor rămâne definitiv (amintiți-vă mărturisirea patetică a dnei Merkel “credeam că or să plece înapoi în țările lor”) nu e decât manifestarea unui stadiu târziu al scamului piramidal anti-rasist.

Confruntați cu această realitate, oamenii educați vor apela la toate subterfugiile posibile, cele mai nonsensice argumente, cele mai directe atacuri la persoană sau la adresa propriului popor, sfârșind prin declararea acestei stări de fapt drept ”inevitabilă”. La fel de inevitabilă ca vremea.

În următorul articol voi analiza aceste obiecții și voi încerca să explic de ce această poziționare de partea ”lucrului curent” nu face bine nimănui, dimpotrivă, lasă pe umerii generațiilor viitoare probleme de nerezolvat, totul pentru iluzia implicării civice fără niciun cost real.