Credință și putere la Tolkien
“Saruman believes it is only great power that can hold evil in check, but that is not what I have found. I found it is the small everyday deeds of ordinary folk that keep the darkness at bay. Small acts of kindness and love. Why Bilbo Baggins? I don’t know. Perhaps because I am afraid, and he gives me courage.”
Puterea are un loc foarte important în romanele lui Tolkien ce au loc în Middle-earth. Inelele create de Sauron pentru a-i seduce pe conducătorii tărâmurilor mitice sunt principala ispită către rău, mijlocul și capcana prin care Lordul Întunecat ajunge să pună stăpânire pe o bună parte din puterea lumii. Pentru că asta e ceea ce urmărește: să aibă suficientă putere încât să supună toată lumea și să o transforme după asemănarea sa. La o privire superficială, ar părea că Tolkien demonizează lapidar puterea, doar personajele negative o caută, așa că puterea e ceva malefic. Critica lui e însă mai subtilă de atât și cu ramificații mult mai complexe. Autorul Hobbitului nu cade nici în critică postmodernă, deconstruim ca să identificăm jocurile de putere, totul e luptă pentru putere, nici în teocrații reducționiste, ci prezintă o alternativă, chiar dacă nu întotdeauna explicit, și anume credința care duce la victorie.
Power is power
Ficțiunile ce au făcut mare vâlvă în lumea contemporană au în centru o căutare a puterii. Game of Thrones este adesea comparat cu LOTR, însă e ușor de remarcat că în lumea lui GRRMartin credința nu își are locul. Există zei, ritualuri, religii, magie, însă nu există credință, oamenii se roagă și fac ritualuri doar pentru a obține un anumit tip de putere: vindecătoare, de a învia, de a distruge, etc. Toate conflictele din Westeros și dincolo de mare sunt lupte pentru putere, privite postmodern, ironic, iar luptele nu duc nicăieri, puterea e scop în sine. The Witcher e în aceeași situație, demonii și răul sunt învinse prin a găsi formula potrivită, puterea adecvată, poțiunea și arma care să răspundă unei puteri cu o putere mai mare. Harry Potter aplică o formulă similară, magia e un soi de tehnologie accesibilă doar unora, pe care o înveți repetând formule și amestecând compuși, crești în putere până când te poți bate cu băieții mari și răi. În romanele lui JKRowling se mai strecoară câte o frântură din ethosul spiritual, creștin și nu numai, care pare să mai dea niște suflet personajelor, însă în definitiv e vorba despre a avea bagheta mai bună, mâna mai iute, puterea mai mare. Multiversurile Marvel și DC sunt prin definiție conflicte ale puterilor, într-o lume materialistă, fără nicio ieșire nici într-un milion de multiversuri, conflict în care cel mai tare supraviețuiește sau e pocnit din degete.
Lumea lui Tolkien însă e diferită. Deși nu găsești religie organizată în Middle-earth, credința e parte din viața locuitorilor într-un mod activ. Există jocuri și luptă pentru putere, molima lui Melkor a intrat cu ajutorul lui Sauron prin toate cotloanele, însă lumina lui Ilúvatar nu a fost înfrântă. Spiritele și Spiritul sunt acolo, luptă împreună cu pământenii, iar ce îi ghidează în momentele cheie nu e mărimea armatelor și tăria armelor, ci un zbor de fluture și forța încrederii în celălalt. Ispita puterii e prezentată explicit în repetate rânduri, Gandalf, Galadriel, Aragorn, Faramir sunt ispitiți să ia inelul puterii și să rezolve imediat problema răului. Pe munte Satan îi arată lui Isus toată lumea și i-o promite pe loc, doar dacă i se închină. Calea dificilă și anevoioasă a luptei cu puterile lumii prin forța credinței e totuși singura cale.
Credincioșie
În lumea modernă credința a ajuns să aibă un înțeles propozițional, ai credință dacă răspunzi cu “da” la un set de întrebări de doctrină, dacă ești de acord cu niște propoziții teologice. În vechime credința era cu totul altceva, termenul care se apropie de sensul vechi fiind cel de credincioșie. În Lord of the Rings probabil cel mai elocvent exemplu de credincioșie este Sam. Loialitate, fidelitate dincolo de orice dificultate, sacrificiu de sine deplin și dragoste, asta îi face pe cei doi eroi în stare să intre până în abisul Mordorului și să iasă biruitori. E povestea oricărui cavaler care înfruntă balaurul nu prin puterile și istețimea lui, ci prin credința că nu luptă singur, că o putere dincolo de el îl călăuzește și îl ajută. Credința modernă a fost redusă la un set de gânduri pozitive sau de “random acts of kindness” de care ne dispensăm rapid când dăm de lumea “adevărată”. Sam însă vede realitatea altfel, cu ochii deschiși la sublim, la subtil. Credincioșia lui Sam îl însoțește pe Frodo fără încetare, pas cu pas, îl duce în spate până la sfârșit. Deși refuzăm să vedem asta, lumea stă pe umerii sfinților, a celor care rămân loiali, care cred în unitate, în bine, în frumos și adevăr, în fiecare zi, consecvent, fără oprire. Dacă n-ar mai fi sfinții, totul s-ar prăbuși.
Capcana lui Saruman
Puterea este o hidră. Încercarea de a înțelege puterea decuplată de credință e similară încercării de a înțelege haosul prometeic. Lucrurile nu se leagă, nu există un principiu unificator, pentru că tocmai credința era cea care unea. Fără credință, puterea e doar multiplicitatea care se zbate și se sapă, se înalță și se surpă, se luptă fără sfârșit. Din acest motiv, răspunsul la o putere multi-cefală, descentralizată, nu este o altă putere asemănătoare, dar cu mușchi mai puternici și de partea “bună”. Asta e capcana lui Saruman și nu face decât să perpetueze multiplicitatea, ajungând până la urmă tot în gheara lui Sauron. Unitatea e adusă de casta preoțească, de brahmini, nu de generali și armate. Nu poți fi descriptiv machiavelic și confesional catolic, pentru că a încercă să-l înțelegi pe Sauron duce până la urmă la a crede că metoda lui e singura viabilă. Ajungi să nu mai vezi stelele, neatinse de lupta și ceața și noroiul de aici.
Frodo nu reușește pentru că înțelege puterea sau pentru că găsește o putere pe care alții nu o aveau, ci pentru că are credință în Bine. Se ține de asta cu tot ce are el, indiferent prin ce trece, și asta îl face cu adevărat puternic.