Epoca de aur vs. balanţa

Referendumul pentru familie care va avea loc în România în mai puţin de o săptămână face parte dintr-un fenomen de amploare globală. Nu e vorba de o polarizare ideologică reală, ci de o multitudine de grupuri care văd lumea în alb şi negru; „noi vs. ei”; „poporul vs. puterea”. La momentul de faţă oamenii sunt atât de polarizaţi încât e inutil să încerci să-i convingi pe unii de validitatea poziţiei celorlalţi; dezgustul, furia şi izolarea informaţională sunt impenetrabile în toate părţile. Singurul lucru care rămâne posibil este să atacăm metanaraţiunea totalizantă pe care o împărtăşesc cu toţii.

Cunoaştem această metanaraţiune: la început domnea haosul, oamenii erau vai şi-amar, până când s-a manifestat doctrina salvatoare care ne-a scos din mocirlă, a dat Duşmanului o rană de moarte, iar în prezent ne ghidează spre Cetatea Divină unde Binele şi Adevărul vor triumfa. Deşi e mai uşor de recunoscut la evanghelici, această naraţiune e la fel de influentă în cercurile seculare progresiste, unde Salvatorul nu mai e o Persoană divină, ci un set de principii convergente – Raţionalitatea, Binele, Frumosul. Progresul secular înseamnă marşul neîntrerupt spre Cetatea Divină în care aceste principii vor învinge forţele reacţionare pe deplin.

Dar sunt idealurile progresiste nişte ghiduri absolute, demne de urmat orbeşte? Sunt adversarii progresismului exponenţii forţelor răului atemporal care trebuie atacat fără oprire? Let’s find out!

RAŢIONALITATE VS. EMOŢII

Încă de pe vremea grecilor există idea unei dihotomii minte vs. emoţii; partea raţională era văzută ca un atribut al sufletului transcendent încarcerat în trupul muritor marcat de emoţii şi instincte necontrolate. A învăţa cum să îţi urmezi raţiunea ca singur stăpân şi cum să îţi negi emoţiile reprezenta un soi de ideal ultim. La mult timp după apariţia iluminismului, gânditori precum Kant sau Jefferson au adoptat o poziţie mai nuanţată în care raţiunea şi emoţiile îşi au aria legitimă de influenţă, în timp ce alţii ca Hume erau de părere că raţiunea va fi întotdeauna substituită dorinţelor lăuntrice, iar idealul raţionalităţii totale e o simplă himeră.

În ultimii ani, studiile unor psihologi şi neurocercetători precum Jonathan Haidt sau Michael Gazzaniga au dat dreptate lui Jefferson şi Hume. Haidt propune înlocuirea dihotomiei emoţii vs. raţiune cu metafora elefantului şi călăreţului. Elefantul reprezintă partea subconştientă, intuitivă, aşa-zis emoţională, în realitate constând în filtre analitice, raţionamente, judecăţi morale la care mintea conştientă nu are acces. Raţiunea nu e o esenţă transcendentă, ci o parte a creierului care acţionează ca un avocat sau un purtător de cuvânt al „elefantului”, mereu înclinat să-i justifice judecăţile fără să le fi înţeles în prealabil.

Comunităţile virtuale de anti-teişti sunt experte în demascarea ipocriziei creştinilor, dar dacă le veţi urmări suficient articolele veţi realiza că mobilul tuturor raţionamentelor lor este unul emoţional – un soi de indignare profundă, o revoltă faţă de îndoctrinare şi încălcarea libertăţilor individuale de către pastori, tele-evanghelişti, politicieni. Raţionalitatea e valoarea lor sacră iar religia e duşmanul. Când Haidt a deconstruit idealul raţiunii pure şi a arătat utilitatea religiilor apelând la argumente ştiinţifice, au pornit ca cimpanzeii să-l atace în grup, să-l denigreze şi să mintă deliberat fiindcă au simţit că le subminează ethosul şi se aliază cu duşmanul ideologic. Aşadar, sacralizarea raţiunii şi coalizarea în jurul ei nu face decât să cimenteze consensul de moment, aducând un deserviciu metodei ştiinţifice.

Cum ar arăta un individ ghidat exclusiv de raţiune? Haidt susţine că ştim deja răspunsul. Pacienţii cu leziuni în zona cortexului prefrontal îşi pierd intuiţiile emoţionale, „elefantul”, rămânând ghidaţi exclusiv de „călăreţ”. Raţiunea le merge brici, devin experţi în calcule cost-benefit, dar tocmai de aceea îşi pierd familiile şi grupurile suport. Bombardaţi constant cu informaţii exterioare, sunt incapabili să privească lucrurile în perspectivă, să distingă între o alegere trivială precum peria de dinţi şi o alegere esenţială dezvoltării lor. Îi poţi întreba dacă se justifică să-şi ucidă soţia şi copiii şi îţi vor da răspunsul abia după ce au rulat calculul cost-benefits. La oamenii sănătoşi, acest scenariu e de neconceput tocmai fiindcă „elefantul” nici nu vrea să audă de aşa ceva; subconştientul acţionează ca un filtru calitativ şi cantitativ pentru infinitatea de factori exteriori. Chiar şi în absenţa judecăţilor implicite subconştiente, percepţia filtrează informaţiile externe şi ni le oferă deja într-o ierarhie calitativă; iar „călăreţul” nu face decât să construiască un eşafodaj logic, cauzal, între toate aceste informaţii disparate; acolo unde-i lipsesc informaţii improvizează. Iată „ipocrizia” inerentă naturii umane faţă de care îşi dau anti-teiştii ochii peste cap.
Atunci dacă raţiunea e coruptă, care e alternativa? Divinizarea „elefantului”? Sigur că nu! Trebuie să ţii cont de ambele dimensiuni ale naturii tale, nelăsând-o pe vreuna să domnească tiranic.

EMPIRISM VS. IDEALISM

Deşi anti-teiştii nu realizează, idealul raţionalităţii lor îi aşează mai degrabă în tabăra idealistă, aflată în opoziţie faţă de empirismul metodei ştiinţifice. Munca unui om de ştiinţă seamănă mai mult cu aceea a unui inginer decât a unui logician. Vrei să identifici forţele fizice care fac ca merele să cadă din pomi la fel cum vrei să identifici motivul pentru care laptopul tău îţi bagă ecran albastru în timp ce te uiţi la filme pe Netflix.Observi atent procesele din background, le stingi pe rând ca să vezi dacă îţi mai dă crash computeul. Asta e metoda falsificabilităţii care stă la baza ştiinţei. Dar înţeleg că filozofi precum Feyerabend argumentează că nu există o metodă ştiinţifică pură; că e vorba de un conglomerat nesistematizat de abordări care pe lângă observaţie directă includ modele teoretice, inducţie, speculaţie, raţionamente, toate acestea fiind arbitrate de empirismul falsificabilităţii descris mai sus. Cu cât puterea explicativă a unei teorii este mai mare, cu atât va fi preferată în faţa altor teorii. O abordare în esenţă pragmatică, nu raţională. Niciodată nu ajungem la „adevăr”sau la „lucrul în sine”, ci ne mişcăm în permanenţă în lateral, descoperind mereu noi criterii de falsificabilitate şi noi formulări teoretice mai greu de falsificat.

Deci dacă am detronat raţiunea din postura de despot absolut, se justifică să o înlocuim cu empirismul? Mulţi sceptici vor spune că da. Stephen Fry a declarat triumfal că el e un empirist, nu un raţionalist. Însă şi această ideologie e la fel de nocivă şi totalitară. Când interacţionăm cu alţi semeni e absurd să-i tratăm ca simple obiecte, cum cere metoda empirică. Intuiţia ne spune că persoanele din jurul nostru sunt subiecţi cu intenţionalitate, voinţă şi răspundere pentru deciziile luate. Consensurile sociale şi instituţiile din care facem parte nu pot fi înţelese decât astfel. Tratează-i pe alţii ca marionete pavloviene ale naturii şi vei fi evitat de toată lumea; acţionează tu însuţi ca o marionetă pavloviană şi vei fi toată viaţa chinuit de simţământul vinovăţiei, al lipsei de motivaţie şi al potenţialului irosit. Mai mult – într-o perspectivă pur empiristă orice dezbatere pe teme de moralitate ar fi complet inutilă; dacă interlocutorul tău e un simplu obiect supus unor relaţii cauzale exterioare, de ce te-ai mai strădui să-l convingi de validitatea opiniei tale? Sacrificarea concepţiilor greşite în favoarea unora superioare implică un anumit grad de autonomie individuală; are sens strict într-o perspectivă idealistă.

UNIVERSALISM VS. TRIBALISM

Universalismul e încă o vacă sacră a ideologilor progresului. Idealul unei singure măsuri aplicate tuturor oamenilor, a unei dreptăţi care transcede aspectele locale, în opoziţie cu tribalismul.

Ce e tribalismul? „Eu şi fratele meu împotriva vărului nostru. Eu, fratele şi vărul împotriva străinului”. Simţiţi un val de revoltă şi dezgust citind această definiţie? Nu raţiunea transcendentă vă induce această stare, ci tot „elefantul”; intuiţia ereditară a dreptăţii în corelaţie cu aceea a ajutorării. Aceste impulsuri i-au convins pe mulţi că tribalismul e un rău absolut care nu se justifică niciodată. Ca remediu la această iluzie vă recomand să petreceţi câţiva ani în diaspora, departe de orice grup suport de compatrioţi sau co-religionari.

Există o anumită răceală în relaţiile strict profesionale; vrei să vezi că altora le pasă de tine fiindcă te cunosc şi te consideră un prieten, nu în virtutea egalităţii tuturor oamenilor. Prietenii şi membrii familiei ne dau prioritate şi ne consideră speciali tocmai fiindcă sunt tribali. Poate există 3 miliarde de indivizi mai inteligenţi şi mai adaptabili ca tine; dar nevastă-ta nu stă să analizeze abilităţile fiecăruia fiindcă te-a ales pe tine, cu bune şi cu rele. Tu ai ales-o pe ea şi gândeşti la fel, iar simţul loialităţii şi devotamentului stă la baza relaţiei voastre. Când vrei să le dai un viitor copiilor tăi şi investeşti în dezvoltarea lor profesională discriminezi prin asta alte miliarde de copii. Când eşti atacat de o forţă străină ai vrea ca toţi cetăţenii ţării sau oraşului tău să fie solidari unii cu alţii. Când vărul tău îţi vrea răul te aştepţi ca fratele tău să fie de partea ta!

Chiar şi idealurile egalitare şi de non-agresiune devin nonsensice dacă nu le extrapolăm dintr-o realitate tangibilă care va fi inevitabil tribală. Asta a fost concluzia studiului lui Putnam. Văd zilnic români care vând sandwichuri la Subway. Majoritatea au un mare „fuck off” scris pe frunte fiindcă suferă de anomie; se simt neintegraţi, neimportanţi, departe de prieteni şi rude; deşi financiar o duc de zece ori mai bine ca în România. Explică-le lor că n-au motive să se simtă astfel, că trăiesc în cea mai bună lume posibilă. Italienii ştiu să fie solidari în diaspora, prin urmare pot extrapola această pozitivitate faţă de societate în general.

BUNĂSTARE VS. ROBUSTEŢE

Absolutizarea idealului progresului tehnologic ne va apărea la fel de superficială dacă vom lua în calcul implicaţiile lui. Orwell se exprimă foarte elocvent în „Road to Wigan Pier”:

„Cu uneltele şi materialele disponibile în viitorul mecanizat nu va mai exista posibilitatea greşelilor, aşadar nu va mai fi nici loc pentru competenţă. Producţia şi asamblarea unui obiect de mobilier vor fi mai uşoare decât curăţarea unui cartof. În asemenea circumstanţe nu are sens să vorbim despre creativitate.

Dar poate fi obiectat – de ce să nu păstrăm atât automatizarea, cât şi creativitatea? De ce să nu cultivăm anacronisme ca hobby? Din cauza unui principiu care deşi nu e întotdeauna recunoscut, este urmat fără excepţie: atâta timp cât avem o maşină la îndemână, suntem obligaţi să o folosim. Nimeni nu scoate apă din fântână când poate deschide robinetul. Iată-mă aici, la 40 de mile de Londra. Dacă vreau să merg la Londra nu voi face niciodată drumul pe jos, cu autobuzele trecând pe lângă mine la fiecare zece minute. Pentru a te bucura de modurile primitive de călătorie e necesar ca niciun alt mod de transport să fie disponibil. Într-o lume în care totul poate fi făcut de maşini, totul va fi făcut de maşini.

Tendinţa progresului mecanic este, aşadar, aceea de a contracara nevoia de efort şi creativitate. Nu e niciun motiv pentru care o fiinţă umană să facă altceva decât să mănânce, să bea, să doarmă, să respire şi să procreeze; orice altceva poate fi făcut de maşini.

De aceea concluzia logică a progresului mecanic este aceea de a reduce fiinţa umană la ceva asemănător unui creier într-o sticlă; o nouă adâncime a leneviei şi a neajutorării. Acesta este direcţia în care ne îndreptăm deja, deşi nu avem nicio intenţie de ajunge acolo, la fel cum un om care bea o sticlă de whisky pe zi nu intenţionează să facă ciroză.

Ostilitatea persoanei sensibile faţă de maşini e într-un anumit sens nerealistă datorită realităţii evidente că maşinile nu vor pleca nicăieri. Maşina trebuie să fie acceptată, dar probabil e bine să o acceptăm asemenea unui medicament – cu resentimente şi suspiciune. Ca şi medicamentele, maşinile sunt utile, periculoase şi crează dependenţă.”

CONCLUZIE – METAFORA BALANŢEI

Am analizat toate vacile sacre ale liberaţionismului progresist; am văzut că niciuna nu este demnă de a ne conduce asemenea unui tiran oriental; de a ne fi singurul Dumnezeu. „Eul” meu nu trebuie confundat cu latura raţională, cum nu trebuie confundat nici cu latura abisală, subconştientă. Nu trebuie să te subordonezi metodei empirice la fel cum nu trebuie să te subordonezi niciunei alte filozofii, metode sau dogme religioase. Nu trebuie să fii sclavul intuiţiilor individualiste (ajutorare, dreptate, libertate), dar nici celor colectiviste (respect, loialitate, puritate). O persoană înţeleaptă va accepta aceste fenomene ca făcând parte din peisajul neschimbat al naturii umane, zeităţi pe altarul cărora trebuie aduse sacrificii, fără a degenera într-un cult monoteist totalizator.

Aşa cum afirma Jung, orice principiu este demonic în stare pură; e la fel de greşit să devii sclavul plăcerii cum este să devii sclavul raţiunii (foresight). Plăcerile sunt eluzive, se multiplică la infinit şi dispar imediat cum sunt experimentate. Raţiunea analizează fără oprire toată această multiplicitate de impulsuri şi te paralizează; prin unirea celor două principii reuşeşti să creşti – să identifici un obiect al dorinţei şi să-l concretizezi sub forma unui obiectiv demn de investigat.

Sunt situaţii în viaţă când e adecvat să îţi dezvolţi latura empirică; în altele e mai adecvat să îţi dezvolţi latura artistică sau relaţională. Uneori se cere să fii tribal, alteori universalist. Uneori se cere să sacrifici relaţii de dragul chemării profesionale; alteori exact pe dos. Cultivând o atitudine de umilinţă intelectuală, reverenţă faţă de toate aceste forţe exterioare dar şi luciditate, vei ajunge să discerni ce anume te va face să creşti armonios la momentul respectiv şi să-i ajuţi şi pe alţii să facă la fel.

Ţinta este o stare de echilibru între principii contrare; limita dintre haos şi ordine; zona de maximă adâncime organizaţională unde ne putem atinge potenţialul.

Deşi nu puţini autori i-au evocat calităţile, această metaforă a balanţei nu e atât de puternică precum Cetatea lui Dumnezeu sau echivalentele utopice seculare. De mii de ani lumea noastră a fost confiscată de Divinităţi solare; zei ai cerului, luminii; Salvatori absoluţi ai umanităţii care cer supunere desăvârşită şi promit o stare de extaz continuu în lumea de dincolo. Atributele acestor divinităţi îngheţate în texte sacre au devenit valori morale absolute, adepţii lor s-au fanatizat, au bulbucat ochii ca priors of the Ori şi au pornit în cruciade de convertire a maselor. Ca orice principiu în stare pură, aceste culte şi-au arătat latura demonică – uciderea cu pietre a „închinătorilor la idoli”, rigidizarea ierarhiilor sociale, tirania despoţilor de tot felul, sharia law; acelaşi zeu atotbenevol arde necredincioşii în focul veşnic.

Atâta timp cât umaniştii nu vor renunţa la monismul interpretativ, la iluzia convergenţei Binelui, Frumosului şi Adevărului într-un singur Principiu, vor continua să creeze ideologii maniheice totalitare.