Esența și lucrările divine

Îmi zicea S., el susține că nu Being e definiția Sacrului, ci ceea ce e ‘pus deoparte pentru Dumnezeu’; iar acel ceva poate fi orice, contingent sau etern. Poate fi o chestie materială, ca un pahar de bronz umplut cu vin. I still have trouble comprehending how this does not end up being subversive.”

O problemă de traducere

Discuția despre natura divină e luată în derâdere ca o inutilitate, o joacă de cuvinte fără vreo legătură cu realitatea verificabilă. Cred însă că felul cum înțelegem divinitatea are un impact important asupra vieții, raportarea la Dumnezeu influențează multe lucruri. Înțelegerea tradițională a naturii divine nu e lipsită de controverse și păreri împărțite.

Despre esența divină (ousia) cam toată lumea e de acord că nu e accesibilă, nu poate fi cunoscută și nu putem participa în ea. Termenul ousia nu apare în Biblie, dar ideea din spate e o conjectură cristalizată în perioada conciliilor ecumenice. Un alt termen legat de natura divină, care însă apare de mai multe ori în Scriptură, cuvânt-cheie în scrierile Sf. Pavel, este energeia (ἐνέργεια). Conceptul devine fundamental în teologia și religiozitatea din răsărit, însă nu și pentru cea din vest. Motivul pare să țină de traducerea în latină. În greacă energeia ar însemna lucrare, iar verbul corespunzător este activ. În latină însă toate cuvintele echivalente (operatio, actus, actualitas) sunt la o formă pasivă (deponent).

Pavel folosește energeia pentru a desemna lucrările lui Dumnezeu, iar acestea sunt altceva decât esența Lui. Esența divină nu poate fi atinsă, însă în lucrările divine putem participa în mod activ. Lucrarea Lui nu e doar o emanația care are loc pasiv, ci e voită și se face împreună cu noi.

Proprietăți și puteri

În primele secole creștine teologii și gânditorii din vest cunoșteau și citeau greaca în mod curent. Pe măsură ce traducerile în latină s-au înmulțit, a dispărut necesitatea cunoașterii limbii grecești și asta a adus și probleme. Augustin, de exemplu, cunoștea greaca, dar probabil nu a dat suficientă atenție termenului energeia atunci când și-a construit sistemul teologic, și poate pentru că echivalentul latin nu spune prea multe. Autorul Cetății lui Dumnezeu își formase și un anumit sistem filozofic pe care îl aplica în interpretare, și uneori ce nu se potrivea era lăsat deoparte. La Augustin și ceilalți teologi vestici, natura lui Dumnezeu e descrisă folosind conceptele de esență și atribute divine (Duns Scotus detaliază înțelegerea acestor noțiuni). Atributele, cum ar fi voința, binele, dragostea sunt auto-suficiente, iar totalitatea lor este echivalentă cu esența divină (ideea simplității divine). Cu alte cuvinte, Dumnezeu este suma atributelor divine, iar acestea nu sunt separabile de esența Lui, sunt increate și nu au nevoie de vreo acțiune din partea noastră pentru a se împlini.

Asta însă a dus la mai multe probleme semnificative de raportare la Dumnezeu: dacă El nu are nevoie de nimic din partea mea, face totul prin puterea Lui (actus purus), voința Lui decide totul, iar eu nici măcar nu am acces să Îl cunosc, e practic un străin pentru mine. Tot în această idee își are sâmburele și predestinarea calvină (voința divină a hotărât tot, deci sunt predestinat), dar și deismul de mai târziu. Au apărut de asemenea și multe contradicții greu de rezolvat, dacă Dumnezeu e transcendent (un atribut), nu poate avea și atributul imanenței, de exemplu, iar asta a creat până la urmă o prăpastie de netrecut între noi și Dumnezeu. Chiar dacă s-ar putea comunica din sfera de dincolo în cea de aici, cum argumentează și Augustin și Aquinas, simplitatea divină nu are părți, nu e o parte dincolo și o parte aici, așa că nu putem participa în lucrarea divină, aceasta e completă în noi prin puterea Lui. Energeia a rămas străină gândirii vestice, nici Aquinas și nici alții nu au corectat problema de fond.

Pentru răsăriteni această problemă nu a apărut, pentru că înțelegerea lucrărilor lui Dumnezeu a fost din start cea paulină. Lucrările nu sunt atribute, proprietăți, ci acțiuni și puteri, iar Dumnezeu nu e suma puterilor lui, esența Lui rămâne altceva. Lucrările lui pot fi cunoscute, înțelese, se manifestă printre noi, dar mai mult decât atât, ne cheamă la participare, la a îndeplini lucrarea împreună cu El. Nu putem cunoaște și nu putem fi părtași esenței divine, dar putem participa în lucrările Lui, putem crește în asta, în responsabilitate, în rol.

Iar spre deosebire de atribute, puterile pot fi contradictorii. Dacă ai atributul invizilibității, nu poți să îl ai și pe cel al vizibilității. Poți însă să ai puterea de a fi vizibil și puterea de a fi invizibil.

Sinergie și simbol

„De aceea, preaiubiţii mei, aşa cum întotdeauna aţi ascultat, nu doar în prezenţa mea, ci mult mai mult acum, în absenţa mea, duceţi la bun sfârşit mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, pentru că Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi; şi astfel voi aveţi voinţă şi puteţi lucra după buna Lui plăcere.”

Filipeni 2:12-13

Limbajul folosit de Pavel în greacă este voit ambiguu, așa încât la întrebarea “cine e cel care lucrează?” răspunsul să fie atât Dumnezeu cât și omul. Ideea lui Pavel este că energeia nu e doar divină, ci și umană, așa se naște sinergia. În 1 Corinteni 3:9, apostolul zice “Căci noi suntem împreună-lucrători (synergoi) cu Dumnezeu.” Astfel avem acces la Dumnezeu, cunoaștem voia și lucrarea Sa, iar lucrarea noastră are importanță, nu suntem doar receptori pasivi ai voinței divine, iar împlinirea lucrării se face împreună cu noi. Simbolul merge pe aceeași idee, cele două bucăți ale monedei sunt una, sunt legate și se completează. Cerul și pământul sunt una, unite de Logos, de conștiință. Unitatea esenței și multiplicitatea lucrărilor sunt din același Dumnezeu.

În felul acesta nici nu faci din Dumnezeu ceva de nivelul tău și nu te apuci de prometeanisme, nici nu îl împingi într-o sferă complet inaccesibilă. Logoi-urile umane sunt parte din marele Logos.

Împărțirea creștinismului

Modul diferit de înțelegere a naturii divine a împărțit până la urmă creștinismul în trei zone mari. Catolicismul are un sistem teologic foarte clar, bine pus la punct, așa încât e foarte ușor să delimitezi ce trebuie să crezi. Marii gânditori catolici au și alcătuit sisteme teologice extraordinar de complexe, poți găsi, de exemplu, răspuns la aproape orice întrebare în sistemul tomist. Însă fundamental Dumnezeul catolic este inaccesibil, în cu totul altă sferă și asta ridică probleme în a valida mesajele comunicate în sfera noastră: de exemplu, dacă ceva e de “dincolo”, originea nu îi poate fi verificată cu experiențe de aici.

Protestantismul, ca o reacție la această înstrăinare, l-a făcut pe Dumnezeu foarte accesibil, Isus e un frătiuc, calea la Dumnezeu e deschisă, îngerii serbează Sabatul odată cu noi, etc. Asta a dus de multe la o trivializare a divinității și o sărăcire a înțelegerii. Critica protestantă la nivel de teologie este aproape în exclusivitate îndreptată împotriva catolicismului, pentru că s-a născut în mijlocul acestuia. Discuțiile cu ortodocșii au o cu totul altă natură, argumentele aduse împotriva ortodoxiei sunt de obicei low-hanging fruit, iraționalism, pupare de moaște, tradiție demodată. Cei care se convertesc de la ortodoxie la adventism, de exemplu, sunt de obicei progresiști sau căutători hiper-raționali ai adevărului, pe care adventismul îi pierde în generația următoare în favoarea progresismului main-stream. La penticostali merg cei care au nevoie să simtă mai mult, și tot așa. Însă teologic nu prea e discuție profundă, dezbateri mai degrabă se fac între catolici și protestanți.

Teologia ortodoxă poate să te ducă la confuzie. Nu are nici sistematizarea și claritatea catolică, nici reducționismul scripturistic din protestantism. Sursele de învățătură sunt pe diferite niveluri, nu e o linie de demarcație așa de adâncă între Scriptură, apocrife, tradiție, pe toate le reglează comunitatea Bisericii. Spre deosebire de celelalte două ramuri însă, pare să fi reușit să păstreze secretul legăturii, Dumnezeu nu e nici rupt de noi, nici doar de-al nostru, ci e con-lucrător cu noi, dar cu o natură cu totul aparte.

Așa, și?

Ar părea că astea sunt finețuri teologice care nu prea ne afectează direct. Cred că nu e așa, chiar dacă discuția asta nu e la nivel de doctrină sau dogmă, felul cum te raportezi la Dumnezeu îți modelează viața. Ajungi să fii altfel de om și asta nu e lucru puțin. Așa că poate ar trebui să îl înțelegem pe Dumnezeu mai mult,  mai deplin, să ne legăm de El și să participăm în lucrările Lui, ca să avem parte de El.

Protejat: Cosmologie arhaică vs. Familia fericită
Tehnicianul nomad

Lasă un răspuns