Flow

În sfârșit zi liberă. Iei bicicleta în spinarea mașinii și pornești la munte. Nu ai mai fost de mult și aglomerația din cap strigă la tine de săptămâni bune. Ai parcat, ai înfulecat o gură și te-ai hidratat, hai sus. Mm, asfalt nou pe traseu vechi, merge brici. Primii kilometri trec repede, te-ai mai antrenat în ultima vreme, deși doar lejer. E cald, transpiri, sticla începe să se golească. Apoi dai de greu. Urcușul e tot mai pieptiș, iar serpentinele te solicită constant. Antrenamentul lasă de dorit, încep să doară mușchii, iar pe serpertine în urcuș, inima îți sparge pieptul. Tragi de tine la maxim, doar pentru asta ai venit. Transpiri pe rupte, sticla e aproape goală, simți că nu mai poți. Schimbi sensul de mers, încerci să te ascunzi la umbra copacilor de soarele dogoritor. În toată lupta asta, simți că agitația din cap se liniștește, totul se clarifică, se concentrează într-un singur punct: să ajungi sus. Nu mai ai apă, te dor toate, când forțezi ieșirea din curbă ți se încețoșează privirea, dar simți că nu mai e așa mult, copacii se răresc. În ultimii kilometri nu ai avut niciun respiro, doar serpentine fără capăt și urcuș constant. E prea mult, nu te mai duc mușchii, și pe lângă tine trec figuranți în mașini și atv-uri ce sparg liniștea în bucăți. Și numai să le faci în ciudă, hai că mai poți. Pe viteza minimă, parcă pedalezi în gol, dar nu vrei să te lași. Hai. Hai. Nenorocita asta de pedală în fața celeilalte nenorocite de pedale. Nenorocita asta de serpentină după alta. Gâfâi și tremuri, dar după o curbă vezi capătul, rampa s-a îndulcit, suflă și un vânt încet din spate, ai ajuns, ești în vârf, ai învins.

Sus e bulevard. Ce să faci, asfalt nou, peisaj de selfie, funduri grase în mașini sprintene. Urci mai sus, găsești un loc frumos să îți tragi sufletul. Nu stai prea mult, gălăgie, hăhăială, nu e de tine.

Începe coborârea. Te strecori printre mașini, îngrămădeală, claxoane, unde te bagi, bă, încă câteva eschive și în sfârșit scapi la vale. Pedalele alunecă, treptat te simți tot mai ușor, mușchii nu te mai dor, e pârtie. Simți cum crește viteza, vântul te lovește încet în față, apoi tot mai puternic, nu mai auzi altceva. Asfaltul e bun, mergi fără probleme, curbele sunt line, te apleci și te redresezi, roțile scârțâie. Pe alocuri e pietriș, asta te face să te concentrezi, rana mai veche din antebraț îți amintește să ai grijă, păstrează controlul, nu te lăsa în capcana vitezei. Dar nu ai cum, te eliberează, simți că lași totul în urmă, ești tu și șerpuirea drumului. Genunchii pendulează ritmic și unduirea văii îți dă melodia. După fiecare curbă munții îți arată noi taine, copacii aleargă în urma ta, te arunci în urma frumosului, vrei să-i prinzi mantia. Viteza e tot mai mare, picioarele parcă înoată în gol, ochii sunt țință. O mașină se apropie în grabă, nu are timp de peisaje. În curbă ești mai rapid și zâmbești în barbă, iar apoi zgomotul te depășește, dispare după următorul colț. Pădurea te învăluie, ești din nou tu cu vântul și soarele de aur. Și deodată, o vezi. A sclipit în fața ta, o clipită, dar a fost de ajuns. Te trece un fior, îți auzi inima. Te avânți cu tot ce ai s-o prinzi din urmă. E hoțoaica, o știi, și zboară pe vânt. Ești ca o coardă întinsă, dar complet relaxat. Știi curbele dinainte, le simți în vintre și în piept. Lumina dinn jur capătă altă formă, ești parte din tot, aleargă lumea cu tine. Râul de lângă drum și păstrăvul de munte. Cerbul cu ochii umezi și lupul ce-l gonește. Te-nvârți în serpentine ca uliu-n înălțime, ești totuna cu drumul. Mușchii se strâng și se relaxează după mișcarea dealurilor. O zărești din nou, e mai aproape, ai putea să-i prinzi firul de aur. Vântul vâjâie pe lângă tine, dar nu mai știi de nimic, plutești, ești dus, prins în minunea clipei. Începe iar lumea, ți-e inima plină. Cu colțul ochiului vezi păstrăvul de aur tâșnind din spuma râului, dar când întorci capul nu e acolo. Îți fură ochii un stol de lăstuni aurii, fug pe lângă tine, se ascund în raza soarelui. Aluneci pe vânt, se deschid dealurile să-ți facă loc. Ești calul sălbatic, pământul e-al tău, și, printre copaci, aievea vezi îngeri zburând să te-ntreacă. Să fie mai mult clipa asta, te rog. Să nu se termine valea, să nu se stingă sclipirea. Împingi cu putere-n pedale, încă puțin să mai țină. Hoțoaica zburdă pe lângă tine, tâșnește și fuge. Panta e lină, viteza a scăzut, dar ești în lumină, nimic mai frumos. Se stinge încet, se pierde-ntre dealuri, dar știi, simți în piept, că iar o să vină. E zgomot din nou, e marginea satului, pedalezi pe lângă drum, zâmbești fără rost. Nu ai cui povesti, cine să te creadă.