Jordan Peterson – calul mort al stângii. Inevitabilitatea viitorului

O mare parte din neliniștea și anxietatea specifică epocii în care trăim e dată de ciocnirea unor paradigme ireconciliabile. Fiindcă nu e clar cine are dreptate și cine greșește, oamenii simt că orice gând sau acțiune poate fi interpretată ca un delict; ceea ce părea inofensiv sau chiar benefic poate fi oricând deconspirat și trecut pe lista interzisă. Ți-ai sacrificat tinerețea pentru a obține o carieră bine plătită? Ești sceptic sau fidel credinței părinților? Te implici în comunitatea locală sau emigrezi? Meriți aplauze sau denunțare pentru fiecare din aceste decizii? A avea un singur set de norme – constant și previzibil – e preferabil acestui haos, fiindcă îți conferă iluzia libertății. Dar nu numai creștinii sau conservatorii aleg certitudinea în fața haosului necunoscutului, ci și stânga contemporană în marea ei majoritate. Certitudinea stângii e ”inevitabilitatea viitorului”.

Schimbările tehnologice din ultimii ani au avut și continuă să aibă consecințe dezumanizante; până și un shill ca Yuval Harari e nevoit să îi atragă atenția lui Schwab la Davos. Așa-numita ”a patra revoluție industrială” începe să semene tot mai mult a pandemoniu. Un corp fără cap; un țesut cuprins de metastaze; o navă borg – astea sunt primele metafore care vin în minte.

Dezlănțuirea tehnologiei

Atitudinea dreptei vizavi de aceste schimbări imprevizibile a fost mereu una de ezitare și prudență. Uneltele tehnologice pot afecta negativ valorile morale sau estetice ale unei societăți, așadar e bine să existe instanțe care pot limita aceste efecte. Ideea fixă a stângii a fost mereu aceea a emancipării tehnologiei de sub orice formă de control moral. Dezlănțuirea tehnologiei de dragul egalității a deschis o infinitate de probleme civilizaționale pentru rezolvarea cărora e nevoie de mai multă tehnologizare sau automatizare. A fi la volanul unui automobil fără frâne nu e o situație de dorit, iar într-o vreme dreapta obișnuia să vorbească despre virtutea auto-limitării și despre păcatul hybris-ului. Există constante ale naturii umane: suntem muritori, experimentăm legea de fier a oligarhiei (mereu puterea va fi controlată de un număr restrâns), există problema celor mulți versus celor puțini; există posibilitatea trăirii unei vieți bune etc. Toate aceste idei, dacă sunt familiare vreunei minți contemporane, i-au fost fără îndoială prezentate ca doctrine periculoase ale unui trecut totalitar demult apus. E inutil să discuți pro și contra acestor idei pentru simplul fapt că dreapta este moartă în totalitate. Cei care își zic conservatori sunt bufoni care perpetuează iluzia unei separări a puterilor; oameni cu zero putere instituțională. În ultimă instanță, tehnologia dezlănțuită stabilește direcția de mers – aceea a unui om beat – iar ideologiile moderne sau postmoderne o justifică post-hoc.

‘Autenticitatea e o iluzie’

Ascultam recent un discurs al unui profesor german de teorie critică (Youtube: Carefree Wandering). Krautul, care probabil va ajunge curând în rândul marilor canale stângiste BreadTube, scosese de la naftalină ceva ”critică” și concluziona că ne aflăm în era profilicității; a fi autentic astăzi înseamnă să fii consecvent cu imaginea publică pe care ți-ai format-o pe Youtube sau Instagram. A ”îți păsa” de alți oameni înseamnă să urmărești statisticile și ratingul video-urilor, apoi să zâmbești în fața camerei; oameni concreți au fost înlocuiți cu abstracții impersonale. Cu toate astea, profesorul ne sfătuiește să nu considerăm această situație mai rea decât oricare alta; judecățile de valoare nu își au rostul aici și poate fi argumentat că definițiile mai vechi ale ”autenticității” erau la fel de mistificatoare.

În ultimă instanță jargonul stângii, cu toată aparența de sofisticare și rafinament, e o învârtire sanctimonioasă în jurul cozii – ideea fixă că autenticitatea e ”un construct”. Singură bază filozofică a acestui delir interminabil este emotivismul; o filozofie care se infirmă singură, cum a demonstrat Alasdair MacIntyre.

Cele patru ”insulte” la adresa demnității umane

Câteva săptămâni mai târziu, krautul scoate un video în care îl atacă pe boogeymanul preferat al stângii – nimeni altul decât Jordan Peterson. Trecând peste faptul că Jordan e un catalist al furiei deplorabile (zice asta krautul de la bun început, să știe lumea o treabă), problema lui de fond este aceea că se pune în calea inevitabilității tehnologice. Modernitatea ar fi adresat patru mari insulte la adresa demnității umane: revoluția copernicană (care ne-a descoperit că nu suntem în centrul universului), revoluția darwiniană (care ne-a descoperit că omul nu e încoronarea creației divine), revoluția psihanalitică (ne-a arătat că ego-ul nu e nici măcar în controlul propriei vieți) și revoluția postmodernă (care ne-a arătat că omul nu e în controlul propriilor artefacte tehnologice). Aceste realizări ale modernității reprezintă apogeul lucidității omenirii, conform krautului, iar furia pe care aceasta le-ar declanșa-o conservatorilor este nejustificată, fiindcă insultele nu sunt reale, ci imaginare. În loc să căutăm refugiul în vreo formă de demnitate (stânga urăște noțiunea), ar trebui să ne bucurăm că azi cunoaștem mai mult decât oricând.

Superficialitatea acestor oameni de paie ar trebui să fie vizibilă oricui. Revoluția copernicană e un afront la adresa demnității numai dacă înțelegi rolul ”central” al Pământului in Cosmos în termeni de geometrie euclidiană. Cu alte cuvinte, dacă ești incapabil de gândire simbolică, nici măcar de asimilarea unei metafore. Revoluția darwiniană e un afront doar pentru prometeismul gânditorilor iluminiști sau umaniști; Sf. Augustin nu avea probleme în a accepta evoluția speciilor, iar creștinismul istoric nu are probleme în a accepta existența unor principalități superioare omului. Revoluția psihanalitică, la fel (krautul e freuduleț lacanian, ca orice NPC). E chiar ironic să îl acuzi de negarea psihologiei abisale tocmai pe un evanghelist jungian ca Peterson.

Paradoxul neputinței

Dar cea mai inconsistentă poziție a krautului este cea vizavi de tehnologie. Citându-l pe Deleuze, profesorul ne spune că tehnologia are o viață proprie și evoluția ei urmează modelul unei structuri descentralizate, rizomul, teoria haosului, lucruri complicate care ne fac să realizăm că nu noi controlăm tehnologia, ci ea pe noi. Dar în final încheie cu ”mustn’t worry”, ca Rutger Hauer în reclama la Guinness. În timp ce bărbații furioși albi care cred în arhetipuri sunt în realitate complet neputincioși în fața destinului inevitabil, elita managerială este foarte dornică să ne administreze și să ne ghideze viețile în direcția sigură a modernizării, omogenizării internaționaliste, post-naționale, information-driven, rules-based, knowledge economy etc. Cunoașteți clișeele îndrăgite de clasa respectivă. Cele patru realizări cinice ale filozofilor contemporani au caracterul paradoxal de a-i ”împuternici”; de a-i convinge că tehnologia poate fi dirijată eficient prin filtre selective fine; filtre pe care doar ei le cunosc și care necesită cea mai urgentă implementare pentru a evita a) extincția ca specie b) căderea în cripto-fascism c) suferința și moartea bătrânilor de COVID d) pericolul rusului etern regresiv etc. Orice criză reală sau închipuită.

Spre deosebire de forța impersonală a tehnologiei, tolerantele și inclusivele ideologii ale clasei manageriale încalcă principiul echidistanței morale și avansează cu tărie diverse definiții ale Binelui Comun. E evident că aceste definiții sunt obscurizări menite să ascundă motivația reală a oricărui shill, activist sau birocrat: dorința de putere; dorința de a conta, de a se simți important, de a-i patrona pe cei slabi și de a-și tortura dușmanii.

Calul mort

În toată ecuația asta dreapta este calul mort pe care continui să îl bați pentru a-ți semnala obediența și pentru a dobândi prestigiu. Omul nu trăiește numai cu pâine, ci simte nevoia să își repete povești despre propria importanță și magnanimitate. Iar într-un sistem care pretinde să ”împuternicească” fiecare cetățean, fanteziile importanței proprii sunt la același nivel de atractivitate cu fanteziile exploatate de industria pornografică. Iar consolidarea puterii merge mână în mână cu pedepsirea celor care îți sunt antipatici. Răzbunarea tocilarului pe colegii atletici. Răzbunarea pastorului eretic pe biserica care nu l-a înțeles și recunoscut așa cum merita. Sportul sângeros practicat de acești activiști reprezintă o formă virtuală de vânătoare de capete. Ura viscerală și dorința de maltratare a dizidenților transpare prin fiecare por al ființei lor.

Acuzația de cripto-fascism e tema favorită a acestui gen de activist. O formă de fascism atemporal care ne însoțește asemenea păcatului originar în straturile inconștientului și amenință să iasă la lumină când nu veghem suficient. Gândirea platonică este vinovatul principal care conduce la fascism; metafizica, credința într-o lume eternă a ideilor perfecte; în arhetipuri, în transcendent. Înțelegeți acum de ce Peterson e ținta preferată a stângiștilor; de ce Jung trebuie pus în aceeași oală cu Hitler, deși omul a fost un shitlib toată viața lui. De ce orice formă de religie non-hegeliană trebuie denunțată până la eliminare.

Strategii de obscurizare, subversiune, denunțare

a. Maniheism. Așa cum observam și în privința krautului, ”critica” poate fi întoarsă împotriva ei. Formele de fascism istoric, colonialismul britanic, sclavia și rasismul nu pot fi disociate de ideologiile moderne, umaniste sau iluministe, care le-au alimentat. Alain de Benoist observa într-un eseu:

”Rasismul e o ideologie care postulează inegalitatea între rase, sau care pretinde să explice întreaga istorie a umanității exclusiv pe baza factorului rasial. Această ideologie e complet inacceptabilă în zilele noastre, deși ne place să credem că este omniprezentă, asimilând-o xenofobiei, atitudinilor de respingere sau neîncredere față de Celălalt, sau chiar preferința pentru endogamie și similaritate. ”Rasismul” e prezentat ca o categorie emblematică a iraționalității reziduale, înrădăcinată în superstiție și prejudecată; tot ce ar obstrucționa emergența unei societăți transparente sieși. Critica ”rasismului” ca iraționalitate fundamentală reciclează pur și simplu mitul liberal a unei lumi pre-raționale care ar fi fost sursa tuturor relelor sociale. Adorno și Horkheimer demonstrau cu mai bine de jumate de secol în urmă că acest mit reflectă ineptitudinea modernității în a-l recepționa pe Celălalt în diferențele și unicitatea lui. Denunțând ”rasismul” ca iraționalitate pură – o categorie non-negociabilă – Noua Clasă își dă pe față detașarea de realitate, contribuind simultan la neutralizarea și depoliticizarea problemelor sociale. În fapt, dacă ”rasismul” este esențialmente o ”nebunie” sau o ”opinie criminală”, atunci bătălia împotriva rasismului are mai mult de-a face cu psihiatria și curțile de justiție, decât cu politica. Asta permite Noii Clase să uite că rasismul este el însuși o ideologie rezultantă a modernității, prin cele 3 biasuri: evoluționismul social, pozitivismul științific și teoria progresului.”

Lucrurile nu sunt niciodată simple decât pentru shili și ideologi. Multe din relele puse în cârca metafizicii au fost comise sub impulsul modernității. Când tragi de categorii ca să îți iasă pasența, când te faci vinovat de concept creep, definiții ambigue și schimbătoare (motte-and-bailey), nu dovedești decât că ești o curvă a puterii care folosește partizan idei pe post de proiectile. So much for your rationalism.

Zero HP Lovecraft observa într-o postare că dincolo de confuzia intenționată a categoriilor existente, propagandiștii inventează uneori categorii farsice care înglobează întreaga lume, pentru a-și prezenta apoi agenda proprie ca o alternativă nouă și atractivă în fața unui default invizibil.

b. Ulei de șarpe. Respingerea fără echivoc a metafizicii ca un pericol atemporal reprezintă o atitudine profund metafizică. Susținând că lumea ideilor lui Platon, arhetipurile lui Jung și Eliade, Împărăția Cerurilor etc – sunt doar constructe mentale, categorii moarte, jocuri semantice – automat afirmi că nu există factori unificatori ai realității; că totul e contingență și multiplicitate. Dar dacă așa stau lucrurile, propriile tale diatribe împotriva metafizicii devin absurde, întrucât nu poți demonstra existența unui numitor comun între Platon, Boethius, Jung și Eliade. Nici măcar nu poți spune că Religia reprezintă o memă distructivă care parazitează omenirea. Dacă dezlănțuirea tehnocrației e un lucru bun sau rău pentru omenire, din nou – nu te poți pronunța.

Dar majoritatea activiștilor merg dincolo de atitudinea anti-metafizică, radical empiristă. O clonă a lui Zizek susținea recent că Omul poate privi Istoria fie ca epifanie, fie ca accident sau degenerare. Yuval Harari și hegelienii cred că din viitor va veni Binele; că fiecare nouă pagină a istoriei ne învață tot mai mult despre condiția omului în Cosmos, aducând un nou strat de Iluminare. Yuval e deștept; fii ca Yuval! Ideea creștină a Providenței Divine suprapusă peste spiritul prometeic al Omului. Ce poate fi greșit sau periculos în asta?! Imperiul Britanic și al 3-lea Reich au fost mici copii; să colonizăm Universul, zic, căci ”natura e o curvă care ne-a lăsat orfani” (tot de la clona lui Zizek citire).

Există o infinitate de motive pentru care refuz această metafizică a progresului. Refuz să cred că hybris-ul și infatuarea narcisistă a homunculului emisferei stângi ar fi virtuți absolute. Dar dacă le dai la o parte, nu rămâne aproape nimic din progresism. Apoi observ că dezlănțuirea tehnologiei in scopuri egalitare a avut o mulțime de consecințe nefaste pe care evangheliștii progresului fie le ignoră (predispuși fiind spre autism), fie le combat prin mai multă dezlănțuire tehnologică. Demonizarea emisferei drepte, incriminarea culturii, a religiei și a artei – nu ajută nici ele în ameliorarea scepticismului. Deci ”quality control” ar trebui să facă pe oricine sceptic în fața pretențiilor stângii.

Dar cum reacționează propagandiștii în fața acestui scepticism sănătos?

”Prietene, ești de partea greșită a Istoriei! Dacă nu accepți că Binele va veni din Viitor, faci parte din facțiunea care boicotează Istoria. Te pui de-a curmezișul Progresului; Viitorul vine oricum și te distruge dacă te pui în calea lui”.

Cât de orb să fii să nu observi ipocrizia schizoidă în această retorică? Te declari anti-metafizician în timp ce divinizezi tehnologia și o asociezi Providenței monoteiste. Te lamentezi cu privire la pericolul credinței în arhetipuri, în timp ce declari Străin pe oricine îți refuză aurolacul metafizic. Celălalt, Dușmanul Progresului, Depărtat în timp (build a wall to keep him out), Dușman al Viitorului. Și odată stabilit că oponenții tăi sunt sub-oameni, poate începe tortura. Bite their balls like a crazed chimp; tot ce faci de fapt e să salvezi omenirea.

c. Dezumanizarea adversarului. Devine tot mai aparent că avem de-a face cu o clasă de torționari. În timp ce cântă ode tehnologiei, voinței poporului (alt aurolac metafizic) și societății deschise, continuă în mod ritualic să bată calul mort. Activistul spurcat la sânge are ochi de vultur când vine vorba de intoleranța dreptei deplorabile, chiar și atunci când aceasta reprezintă un procent infinitezimal din intoleranța voluntarilor sistemului. Revoltele de la Capitoliu sunt, în ochii propagandistului, un act terorist mai rău decât 09 11, fiindcă au venit de la Dușmanul invizibil care s-a opus voinței poporului. Yarvin observa în ianuarie 2020:

”Până săptămâna trecută, progresiștii n-au întâlnit o singură revoltă a maselor pe care să nu vrea să o feleze. Astă-vară au trimis o multime la Casa Albă, pe care au vrut-o cât mai slab apărată. O forță improvizată a trebuit să fie încropită. Trump a fost trimis într-un bunker. Șaizeci de polițiști au fost răniți – toți îmbrăcați în echipament de protecție. În a lor ”summer of love”, mulțimile au cauzat daune de 2 miliarde. Iar dacă acea mulțime ar fi ocupat Casa Albă și i-ar fi acordat președintelui tratamentul Qaddafi, fără îndoială presa ar fi proclamat o revoluție, moartea unui dictator, inevitabil mânjită de acte de violență regretabile și alte informalități procedurale imposibil de evitat, culminând cu o întoarcere la marile tradiții Americane ale libertății ordonate, diversității și justiției sociale. Din nou: înaintea săptămânii din ianuarie, niciun jurnalist nu a văzut o revoltă populară la TV, în USA sau în afara ei, pentru care să nu aibă simpatii profunde. Aceasta e puterea deplină a woke – pumnul de fier al liberalilor. Puterea cea mai mare constă în abilitatea de a se răzgândi. Roagă-te să mă opresc aici din răzgândit.”

Dar firește că evengheliștii Viitorului Luminos nu se pot limita la denunțarea deplorabililor; uneori ai nevoie de adversari mai inteligenți pentru a-ți păstra excitația thymotică. Nu e suficient să acuzi masele needucate de cripto-fascism; trebuie cumva demonstrat că PETERSON e autorul moral al acestor abominații. Activistul se afundă în întregime în rahat; nicio eroare de logică, niciun atac la persoană nu e prea murdar pentru îndeplinirea acestui deziderat. Dacă adversarul are zero putere instituțională și ești nevoit să cauți în rândul indivizilor care suferă de boli mintale, so be it. Celibatari involuntari, tineri lăsați în urmă de sistem; oameni insuficient socializați sau ruinați de oversocialisation; school shooters. În mâna activistului, aceste cazuri izolate nu pot fi interpretate decât prin singura lentilă left vs right; a Metafizicii Progresului versus Metafizicii Hitler. Individul x ”îl asculta pe Peterson”; individul y ”urmărea William Lane Craig și alți apologeți creștini”. Niciun alt filtru interpretativ nu e necesar; nu cumva să-i vezi pe acești inadaptați ca externalități ale sistemului, ca victime colaterale ale socializării patologice a religiei civice mainstream. ”Urmașul lui Peterson a intrat într-un studio yoga și a impușcat femei fiindcă nu mai sunt respectate arhetipurile”. Shitlibs, aveți liber la dezumanizare.

d. Tunnel vision. Ultimul lucru care transpare în activitatea propagandiștilor menționați este o anumită rigiditate a gândirii. Un refuz de a-și folosi anumite facultăți ale minții, măcar pentru a înțelege ce susțin Jung și Eliade. A crede în existența arhetipurilor nu implică aderarea la un model mental; în repetate rânduri Jung avertiza că arhetipurile nu sunt descoperite prin analiză liniară, ci printr-un efort al percepției; întâlnirea cu arhetipul are un caracter numinos, viu și activ. O descoperire, nu o invenție. De aceea putem spune că arhetipurile ne preced în timp; fiindcă își fac cunoscută prezența de undeva din afara timpului liniar. A insista să le denunți sau a le situa exclusiv în viitor implică o scleroză a percepției, întrucât despre viitor nu poți vorbi decât în termeni ideologici; te poți screme să inventezi o schemă tehnologică, un oraș complet woke, un lift care unește pământul cu luna; o mai bună sistematizare economică. Dar în toate aceste demersuri implici o arie extrem de limitată a minții și exorcizezi orice facultate care refuză să se conformeze ideilor tale înguste. Despre aceasta, însă, voi scrie pe larg într-un articol viitor.