Justiție vs Sublim

Mr. Radu,

Cred că micile diferențe pe care le-am discutat aseară pleacă de la faptul că venerăm zei diferiți. Nu mă refer la Dumnezeul monoteist, care în ierarhia lui Scheler ar fi pe locul 1 la Sacred – connectedness of all things; deși poate și aici avem intuiții ușor divergente, ci la valorile imediat următoare, situate de Scheler pe locul 2, în categoria ”înțelepciune”: justiție, frumusețe, adevăr, învățătură.

Conservatorism Burkean

Arhitecții sunt oameni ciudați; anii de facultate ne-au forțat să gândim într-un mod straniu și necaracteristic pentru restul profesiilor – anume, preponderent vizual. Fiecare proiect de atelier reprezintă, pentru un student la arhitectură, un soi de progenitură pe care trebuie să o vadă născându-se și depășind durerile nașterii, date de profesorii care îți pun deliberat bețe în roate, te forțează să îți justifici opțiunile stilistice și de design; să îți aperi copilul. Demersul respectiv te forțează să cunoști experimental definiția lui Scruton a conservatorismului, ca ”love of the actual”. Chiar și când cauți proiecte existente din care să te inspiri în faza de design a proiectului tău, le privești cu aceeași ”love of the actual or the concrete”. Când vizitezi un oraș străin, ești cu ochii pe clădiri pentru a descoperi linii de design interesante și inspiratoare. Acest exercițiu în flaneurism îi face pe unii arhitecți să descopere calitățile estetice ale locurilor urbane; ale contextului sau genius loci (spiritul locului la romani era un fel de divinitate). Când am înțeles valoarea contextului, am încetat să îmi mai privesc proiectele de arhitectură asemenea unor sculpturi prețioase, fiindcă am realizat că ”sculptura” e însuși locul, țesutul urban cu atmosfera lui la care proiectul meu e doar un petec limitat, o contribuție care trebuie să ia în calcul factori existenți – clădiri deja prezente pe sit; coerența liniilor de perspectivă; factori atmosferici precum direcția soarelui, climatul, nivelul traficului etc. Când toți acești factori devin atuuri ale locului, în loc de obstacole pt designul meu perfect, atemporal, a-local (cum tind să privească mulți arhitecți moderniști), aprecierea localismului devine o experiență religioasă, ca meditația Vipassana.

Aprecierea calităților concrete ale unui loc te conduce foarte repede la explorarea noțiunii de ”sublim” – ca măreție dincolo de înțelegere, precum și la ideea de participare într-un loc; ceea ce unii mistici numeau ”a căuta să fii una cu pământul (the land)”; a te alinia ritmului în același fel în care apreciezi o piesă muzicală; poate mai bun exemplu e atunci când participi la intonarea unui imn. Ca și arhitect ai privilegiul participării în două sacramente, care reprezintă două fețe ale aceleiași monede: explorarea unui loc, care te invită să devii una cu ritmurile lui, și reprezentarea lui – proiectul de arhitectură – în care ți se cere să îți aduci o ofrandă, o umilă contribuție care speri să accentueze calitățile existente ale locului, sau să remedieze distorsiunile.

Puritanism neo-protestant

Acum dacă încerci să fii un bun arhitect și în același timp un bun creștin neo-protestant, te lovești de o tensiune între sacramentul arhitectului și imperativele evanghelizării. Mindsetul protestantului nu are loc pentru niciunul din considerentele enumerate mai sus; ceea ce este concret e total irelevant fiindcă pământul cu tot ce e pe el va arde. Adventiștii nu au o teorie a artei, o ”ars poetica” sau o teologie în care estetica să aibă vreun loc. Totul e schematic, cu bullet points; iar sacramentul arhitectului, cu aprecierea frumuseții și a sublimului, este etichetat rapid ca ”închinare la idoli”. Nu zic asta ca un scârțar post-azș; am ajuns la concluziile astea citind doctrină și o tonă de EW, în perioada în care încercam să fac ambele lucruri – arhitectură și evanghelizare azș – în modul cel mai serios. Protestanții au o oroare de concret (pe care îl etichetează repede ca închinare la idoli) și o fetișizare a abstractului. Cu alte cuvinte, la nivelul ”înțelepciunii” lui Scheler, întronează ”dreptatea”, ”adevărul” și ”învățătura” și dau la o parte ”frumusețea” în șuturi. Chiar și dragostea romantică e etichetată ca ”închinare la idoli” de serva de rever, Joshua Harris și alți evanghelici. Iar ca unul care a acceptat etichetele astea cu multă părere de rău, abandonând art projects, având impresia că le sacrifică pe altarul lui Isus and such, mi se termină destul de repede răbdarea cu acuzații puritane de idolatrie.

Secularism justiționar

Cum știți, peste stratul de neo-protestantism s-a așezat critica seculară scientistă, care întotdeauna se manifestă ca deboonk, deconspirarea motivațiilor ascunse, dezvăluirea inconștientului. Motivul pentru care am acceptat argumentele lui Edi – cu aceeași părere de rău, ”begrudgingly”, a fost aceea că păreau reale. Teoria evoluției avea putere explicativă enormă, iar abandonarea creaționismului științific părea să înlăture niște ochelari de cal care pentru multă vreme mă preveniseră să ”fac sens” de anumite realități. Dar și evoluționismul are același aer subversiv de deboonk; ceea ce se manifestă e doar o iluzie sub care se ascunde adevărata cauză – gena egoistă. Acum mi-a luat mult timp să înțeleg că explicațiile neodarwinismului nu trebuie ridicate la rang de teleologie sau ontologie; deci pot accepta ipoteza foarte robustă și dovedită din plin a strămoșului comun omului și antropoidelor, fără să mă pierd în deliruri nihiliste (arborele evoluționar nu are cap, e ca un om beat, cum se lamenta autistul Edcibinium în prima lui carte) și fără să folosesc evoluția ca armă împotriva metafizicii (cum făcea același autist în a doua lui carte). Dimpotrivă, pot accepta că telosul omului e acela de a trăi în civilizație (telosul ultim fiind natura glorificată din Cetatea lui Dumnezeu), deși începuturile primitive au fost în copacii din savană. Deci mecanismele darwiniene sunt una din MULTELE explicații de tip ”cauză eficientă”, nu SINGURA. Așadar nu resping dovezile empirice clare în favoarea speciației sau timpului adânc; nu e o chestiune de ”either-or”.

Revenind la scientiști post-azeșe, știm bine că nu s-au putut opri la teoria evoluției, ci au adoptat și restul de teorii deboonkeriste – definiția lui Marx a „ideologiei”, ”inconștientul” lui Freud, ”discursul” lui Foucault, ”fetișizarea” caracteristică tuturor celor 3 – idei subversive care i-au condus treptat la acceptarea oricărui precept globohomo. Motivul pentru care au înghițit toate găluștile astea a ținut de elefantul lui Haidt (partea încărcată emoțional): repulsia față de fosta credință, simțul injustiției comis de biserică, i-a făcut să adopte orice idee subversivă drept armă-proiectil. Am făcut și eu treaba asta o vreme, dar motivația mea diferea semnificativ – ca arhitect aveam o anumită loialitate față de sacramentul ”spiritului locului” despre care am vorbit la început. Realizând cum secta mea descuraja orice spiritualitate înrădăcinată în concret, orice venerare a frumuseții și a sublimului, brusc vedeam cum secularismul poate fi folosit ca pushback împotriva puritanismului monoman al mămicilor și autiștilor efeminați din biserică. După ce am realizat că deboonkul secular post-puritan e cu atât mai autist, efeminat și ostil spiritului estetic, m-am depărtat la fel de rapid de ideile stângii internaționaliste.

Agnosticism lovecraftian

În perioada mea de agnosticism, mi-a rămas consolarea frumuseții (Scruton are un documentar genial pe youtube – Of Beauty and Consolation) fără guilt tripping-ul neoprotestant. În absența unui ideal suprem (Sacred – connectedness of all things), am downgraded la nivelul imediat următor – wisdom, beauty. O vreme am devenit pasionat de romantismul german, care a făcut exact același lucru. Hence my fascination with heatenry, Lovecraft, nature strolling, ambiental black metal. Sacramentul făcut spiritului locului, conservatorismul burkean, meditația de tip Vipassana – au rămas intacte și pt prima oară în viață am putut să le practic serios, fără învinovățire idioată; chestiune care m-a condus într-o direcție profesională cu un oarecare succes. Deci când zic că apreciez folk traditions, folklore, the built heritage – iar când tu îmi răspunzi că asta nu e cunoaștere noetică, ci mere pattern recognition – poate ai dreptate; dar acea ”mere recognition” acționează ca o consolare, un act spiritual; când apreciezi frumusețea unui oraș istoric sau interiorul unui locaș de cult, participi la un sacrament concret; acele locuri frumoase trebuie protejate ca atare, chiar dacă nu le poți găsi justificarea teologică sau rațională; fără ele sacramentul dispare. Pentru același motiv am citit fenomenologi care își priveau propria percepție senzorială, sau existența corporală, asemenea unui sacrament; simțurile ca epifanii divine – e o idee explorată și de preotul John ODonnoghue. Poate nu reușești să derivi ceva înțelegere profundă dintr-un exercițiu fenomenologic (cum îmi reproșa Sebastian), dar în absența a ceva mai înalt, aceste experiențe sunt mult superioare autismului evanghelic sau celui secularizant, care privește abandonarea corpului, automatizarea și digitalizarea, cu replicarea ei infinită a imaginilor, ca elemente de progres civilizațional.

Însă mergând pe firul frumuseții și al sublimului, am realizat că ajung treptat către prima categorie – Sacred – connectedness of all things; deci cumva ajung tot la God. The question is how to approach and worship him without sacrificing the epiphanies and good things I have acquired during the journey. Neoprotestantismul e un exemplu de cum NU poți face asta; fiindcă divinitatea descrisă de EW te forțează să îți bagi picioarele în concret și în frumusețe. Eliade, Guenon, Ebola, Jung, par să aibă idei fascinante care te ajută în explorarea Sacrului. Deci discutăm nu doar despre frumusețe și sublim, ci de nivelul superior al închinării la Singurul Dumnezeu. Iar în privința psihedelicelor nu o să spun decât că sunt total de acord cu Vervaeke în ultima convorbire cu Peterson. Creștinii devotați sunt foarte speriați de ciuperci, dar părerea mea e că la baza fricii e aceeași separare dată de rolul accentuat pe care îl acordă Justiției, care în cazul meu e înlocuită de Frumusețe.

Un creștin de genul lui Pageau ar fi ok cu demolarea unui centru istoric, dacă ar câștiga în schimb ceva pe plan evanghelistic. Asta fiindca închinarea, așa cum e înțeleasă de oamenii fără prea multe înclinații artistice, ține mult mai mult de sfera doctrinară, a dreptății divine, pe când în cazul meu ține de conservatorism burkean. Nu mor de supărare dacă nu am o definiție elegantă a ”civilizației vestice”, atâta timp cât am patrimoniul construit tangibil, care mă poate invita oricând la participarea într-un sacrament. Iar modul în care înțeleg să mă apropii de Dumnezeu, pe ruta frumuseții și a sublimului, nu e foarte dependent nici de Sola Scriptura, nici de primatul tradiției iudaice în fața altora. Când participi în calitățile estetice ale unui loc, nu operezi cu abstracții de genul ”decorația x e islamica, decorația y e hindusă, decorația z e aztecă”, ci aduci mulțumiri divinității pentru ceea ce e concret și înălțător.

Cred că e clar, acum, de ce sunt oarecum ostil față de ideile Girardiene. Fiindcă omul ar reduce foarte rapid Sacrul la o schemă mentală care poate fi lesne folosită în același mod în care Edi folosește ”discursul”, ”ideologia”, ”mema egoistă”. Cred că explicația girardiană e contingentă și limitată ca scope; când percepi Sacrul dinspre alte direcții, devine limpede că Girard nu a surprins decât un număr foarte limitat de fațete. Dar sub impulsuri teologice creștine e ușor să o transformi într-o cauză primă, să filozofezi cum păgânii au fost înșelați de diavolul să își marginalizeze aproapele (departele?) și să derive din asta unitate. E o explicație foarte justice-driven, caracteristică baghetelor care mor de grija străinului. Iar ca să fiu foarte direct, și evreii au fost așa dintotdeauna. Profeții erau social justice warriors, iar într-o anumită măsură, religia iudaică post-exilică a fost o religie a sclavilor. Îi dăm incelului german ce-i al lui, admițând că popoarele indo-europene erau mult mai solare și ancorate în concret, în timp ce evreii aveau o slăbiciune pt abstract. Dar ar trebui să fim ok cu asta, fiindcă iudaismul post-exilic nu e o religie revelată divin. God went silent and revealed himself through Jesus. Iar referitor la păgânismul mediteranean, nu am nicio atracție pt Jupiter și Iunona; greco-romanii au devenit chads când Dumnezeul filozofilor a fuzionat cu Dumnezeul evreilor. Nu consider asta sincretism (aka deboonked), ci un act de hierofanie divină, la fel cum calitățile sacre ale anumitor locuri concrete te orientează spre transcendent, indiferent de puritatea sau impuritatea motivelor ornamentale, teologice, filozofice șamd.