Landaaaan iz ze pleis for mii / Landaaan, dat lovli sitii

Fiindcă mulți compatrioți vorbesc despre Londra ca despre un adevărat Ierusalim, cetatea binecuvântată de zeii liberalismului, locul în care mergi cu reverență, frică și cutremur pentru a asimila înțelepciune, unde doar dacă mergi să scuipi în Tamisa și tot te întorci mai deștept, m-am gândit să scriu câteva rânduri blasfemiatoare în care voi încerca să surprind caracterul locului. În limbaj ezoteric, voi încerca să numesc demonul sau spiritul animator. Pentru bugmeni autiști, voi descrie ”viziunea, misiunea, scopul și obiectivele” conurbației.

Londra e oraș frumos, mai divers vizual decât Parisul. Urbaniștii și peisagiștii au reușit cumva să îmbine toate straturile haotice adăugate în fiecare decadă, cu fiecare val nou de imigranți asiatici, caraibieni, africani sau europeni. Peisajul urban păstrează ceva din caracterul impunător al imperiului colonial, iar fronturile construite continuă să spună povestea vreunui colț de lume care a fost cândva parte a imperiului unde nu apunea Soarele: ”știm că orașul nostru pare o șaorma cu de toate, dar credeți-ne, squatting slavs in tracksuits, tot ce vedeți aici are o poveste care în cele din urmă se leagă de istoria noastră ca nație civilizatoare.”

Petreci primele două ore ale vizitei într-un extaz contemplativ din care ești smuls treptat de puhoiul de lume care umple fiecare centimetru pătrat. Un puhoi mai eterogen decât în New York, New York. Sunt într-un vagon de metrou plin până la refuz. Văd doi-trei tipi anglo roșcovani butonând pe telefoane; în rest predomină fenotipuri indiene, arabe, afro, est asiatice, est europene. Grupurile de vârstă dominante sunt între 20 și 40. Consoomatori de modă trash, beneficiari de ajutoare, indie chicks foarte conștiente de originea fiecărui articol vestimentar și a cafelei organice, adolescenți îmbrăcați excentric, navetiști îmbrăcați în haine confortabile, câțiva corporatiști în sacouri bleumarin – toți butonează pe smart phones pe toată durata călătoriei, scrolling and swiping down. Ne pregătim să plecăm din stație; ușile dau să se închidă, apoi se deschid. Difuzorul îți sparge timpanele: ”Stand clear of the closing doors – beeeeeep” x3

Ies de la metrou transpirat leoarcă. Vine ora prânzului, când cozile la McDonalds se prelungesc până în stradă, când fiecare fast food cu mâncare ieftină sau ”obținută în mod etic” e ticsit de mileniali atomizați care, de îndată ce și-au cumpărat sendviciul și băutura dau fuga pe o bancă în parc unde vor își vor consuma prânzul în izolare socială, în compania smart phone-ului sau a unui podcast audio.

Ajung la London Bridge și mă îndrept către următoarea destinație de pe listă. Nu am urcat bine în tren și aud anunțul conductorului: ”traseul a fost alterat din cauza unui obstacol pe calea ferată”. Obstacolul era fix înaintea stației la care cobor. Autobuzele acceptă bilete de tren, dar traficul în Lewisham e bară la bară și prefer să merg pe jos jumătate de oră. Cartierele rău famate coexistă cu zone de vile paradisiace, presărate cu semne ”atenție criminali, zona este păzită privat cu unelte forensice”. Nici măcar Jordan Peterson nu se pune cu sărăcia relativă!

Reîntors în zona 1, mă îndrept spre Barbican Centre, unde milenialii și zoomerii congreghează într-un extaz contemplativ al arhitecturii brutaliste. Oglinzile de apă și plantele agățătoare îi atrag pe arhitecți ca pe molii la bec. Interiorul Barbicanului arată ca o scenă din filmul Star Trek original, retrofuturismul anilor 60-70, magnet pentru activiști sociali, pentru programatori, ziariști, bloggeri și entuziaști science fiction deopotrivă. Clădirea e presărată cu aceiași mileniali atomizați, fiecare așezat confortabil pe un fotoliu în semi-întunericul de neon, tastând frenetic sau urmărind ultimele episoade din Trevor Noah. Pentru prânz au restaurante indie, iar pentru cină – Martini Bar. Dacă vor să iasă la întâlnire își pot procura bilete la una din multele expoziții moderne din incintă.

Dacă te uiți în jur, nu vezi foarte multe cupluri, totuși; tinerii care nu sunt în deplină izolare socială, sunt acolo alături de un coleg de muncă sau facultate. Încă puțin și mă lovește realizarea – locul ăsta a fost conceput să atragă ”oameni fără copii, care par să își fi uitat propria copilărie”. Londra, capitala celibatarilor involuntari, se poate mândri cu o reprezentare de 50% a acestei clase sociale, prin urmare e normal să nu vezi multe cupluri. Dacă adăugăm criteriul copiilor, numerele sunt de-a dreptul decimate. Nu găsești un singur ”baby change” în toaletele din tot centrul.

Totuși, aspectul de neuitat al Londrei rămâne traficul infernal. Fie că ești în supermarket, în fast food, la intrarea în stația de tren sau metrou, la intrarea pe platforma de tren sau metrou – te atașezi liniștit la coadă. Dacă ai plătit taxa de congestie și poluare, vei avea parte de aceeași așteptare liniștită în coada de taxiuri, autobuze double decker și un șuvoi neîntrerupt de ierbivori pe scutere sau biciclete de închiriat. Vrei să îți repari căștile, laptopul, telefonul? Coada poate dura de la câteva ore până la săptămâni întregi. Vrei să aplici pentru un credit la (prima) casă? Coada durează 6 luni. Vrei să îți înrămezi un tablou? ”We will contact you, it will take around a fortnight”. Ai ratat ieșirea de pe autostradă? Bine ai venit în coada de 3 sferturi de oră care te va readuce eventual pe ruta inițială, în punctul din care ai plecat. Ai ajuns pe inelul M25? Semnul de ”accident în față” înseamnă că va trebui să ieși de pe M25 pe rute alternative. ”Coada” reprezintă sacramentul ultim al acestei conurbații interminabile. Simbol al modernității și al Anului Curent, factor palpabil care îți amintește cât de norocos ești că nu te-ai născut în Evul Mediu sau în Antichitatea îndepărtată.

So I wait in line, I’m a modern man
And the people behind me, they can’t understand
Like a record that’s skipping / I’m a modern man
And the clock keeps ticking / I’m a modern man

Dar deși infrastructura e întinsă până la limită, are o reziliență ascunsă care, după ce ți-a terminat nervii, îi permite să se recupereze după fiecare accident, anulare, deranjament.

Senzația de sufocare pe care ți-o produce toată această aglomerație abominabilă amenință să te transforme în uncle Ted, în timp ce cacofonia de voci și explozia de etnii fără istoric, rădăcini sau locuire armonioasă te fac să te gândești intens la divagațiile lui Woes, deși ești sătul până peste cap de toate lucrurile astea. Violența și anxietatea marketingului și a conglomeratului de instituții și servicii abstracte îți invadează câmpul vizual, iar statul la coadă e întotdeauna acompaniat de această suprasolicitare senzorială fără sfârșit.

Orașul ăsta cretin nu te poate lăsa cu una cu două, nici chiar atunci când îl vizitezi odată la trei luni. Cu fiecare zi petrecută în el, scoate tot ce poate fi mai rău în tine și te confruntă cu dilema înfiorătoare: ”e ceva greșit cu mine de nu pot să suport locul ăsta, sau e ceva greșit cu toți oamenii care trăiesc în el?”

Dar vine seara și în cele din urmă înțeleg: suprasolicitarea senzorială e atât blestemul cât și binecuvântarea Londrei. De la un punct încolo, anxietatea se transformă în amorțeală, o amorțeală plăcută dată de consoomul de conținoot pacificator: mirosul de Maria Ioana te îmbie la fiecare colț de stradă, barurile te invită la un cocktail sau un laaahger, femeile îmbrăcate sumar te invită la gânduri impure, smart phone-ul te îmbie la un candy crush sau angry birds, iar cu timpul descoperi că îți e dragă această proliferare canceroasă de conținooot. Londra e un prădător abil de mileniali, însăși esența memei soyface KFC, unde tineri cu bărbi dubioase privesc cu gura rotundă camera telefonului, arătând entuziast cu degetul la monstrul din spatele lor – nimeni altul decât lord Cthulhu.

Flow
Protejat: Mândri susținători ai steagului Mândriei

Lasă un răspuns