Mă liberez

Lasă-mă să ghicesc: te-a supărat religia organizată. Ţi-ai găsit refugiul în cinism, te-ai înconjurat de prieteni cu care poţi discuta subiecte tabu şi în loc de predici pioase asculţi vorbitori iconoclaşti care zic lucrurilor pe nume şi te îndeamnă să fii curajos şi autonom.

Te-ai întrebat vreodată de ce e atât de atractivă retorica acestor revoluţionari? De ce de fiecare dată când te întâlneşti cu prieteni liber cugetători, subiectele gravitează întotdeauna spre tabuuri, negarea oricărei norme a comunităţii şi te lasă cu credinţa tot mai zdruncinată? Let’s find out!

Dacă te-ai convertit la maturitate și ai aderat la o formă de protestantism, ai observat, fără îndoială, nişte diferenţe importante între credincioșii protestanți şi restul românilor. Protestanții au mai mulţi prieteni pe facebook; au de 3 ori mai mulţi invitaţi la nunţi, deşi sunt de 3 ori mai triste. Au prieteni peste tot prin ţară fiindcă s-au cunoscut în tabere sau la diverse congrese. Ajunşi într-un oraş străin le e foarte uşor să îşi creeze conexiuni, iar acestea tind să fie durabile. Un român ortodox rămâne perplex; colega lui protestantă pare să cunoască toată populaţia României, dar faţă de el e distantă şi anxioasă.
Acum imaginaţi-vă un programator german pe care corporaţia l-a relocat în Bucureşti să lucreze pe un proiect. Societatea românească îi va apărea mult mai coezivă decât cea germană; toţi vecinii se ştiu între ei, copiii îşi văd săptămânal bunicii, unchii şi mătuşile, tinerii stau cu părinţii până la 30 de ani.

Ce anume face comunitatea protestantă mai coezivă decât societatea românească, la rândul ei e mai coezivă decât societatea germană? Capitalul moral. Nivelul de încredere între indivizi. Imaginează-ţi acest nivel de încredere ca pe o calitate cuantificabilă, care variază de la 0 la 10. Cum faci să iei o colecţie de străini cu încredere reciprocă „0” (nişte colonişti ca în serialul „Lost”) şi îi transformi într-o comunitate bine închegată? Primul pas – îi încurajezi să formeze familii nucleare sau extinse; asta îi va forţa să coopereze (capitalul moral urcă de la 0 la 2). Al doilea – te asiguri că există norme legale acceptate de toată lumea; legi funciare care să asigure drepturi de proprietate şi să împiedice conflictele între vecini sau moştenitori (capitalul moral atinge valoarea 4, lumea se simte relativ safe). Al treilea – îi laşi să evolueze laolaltă câteva sute de ani. Cam atâta timp e nevoie pentru formarea unei memorii colective. Oamenii sunt fiinţe teritoriale, dar comunică prin simboluri şi referinţe culturale; aşadar teritoriul nostru e în mare parte abstract. Puţină înţelepciune de la Svetlana Boym: „Peisajul nostru mental nu e complet individual, e mai degrabă un „spaţiu potenţial” între individ şi mediu. Format în copilărie prin joaca dintre copil şi mamă, acest spaţiu ajunge populat de experienţe culturale care îi primit individului să fie creativ şi să experimenteze lucruri noi. Cultura nu e străină naturii umane, ci o parte integrală a ei, oferindu-i un context în care relaţiile umane se dezvoltă prin contiguitate.”

Ştiu că sună abstract, dar în epoca internetului n-ar trebui să fie atât de greu de înţeles. Pe oamenii unui loc îi unesc nişte legături invizibile care ung rulmenţii interacţiunilor; de legăturile astea te prinzi când le-ai pierdut; gen eşti într-o ţară străină şi încerci să spui o glumă. Nu e acelaşi lucru ca la tine acasă. Aceste legături nu sunt instituţionale sau ideologice; nu le poţi impune prin politici guvernamentale, doar timpul le construieşte, şi doar dacă ai deja un capital moral destul de ridicat; altminteri coloniştii nu discută cu vecinii; nu fac glume, nu „se joacă” decât în intimitatea casei lor. Încă un factor important este fenotipul; cu cât arată mai asemănător, cu atât e mai uşor pentru colonişti să construiască încredere reciprocă. Sună scandalos dar aşa funcţionează omul în absenţa oricărei îndoctrinări ideologice. Intuiţia ne spune că similarităţile fenotipice vor fi însoţite de similarităţi culturale.

Bun, trec 500 de ani, capitalul moral atinge valoarea 6. Ce altceva poţi face pentru a creşte încrederea şi cooperarea dintre colonişti? Pasul 4 – oferi o religie comună. Când oamenii se dedică unui ideal transcendent comun, capitalul moral creşte mult mai rapid decât în toţi paşii precedenţi. Tabuurile şi ritualurile comune unesc mai eficient chiar decât doctrina. De-asta adventiştii sunt mai ataşaţi de sabat şi reforma sanitară decât de doctrina ultimei generaţii. Aspectele palpabile ale sacramentelor ne rămân întipărite cel mai bine. Când îl vezi pe vecinul luând bucăţica de pâine şi vin sau repetând liturghia, nu mai contează culoarea pielii sau statutul social care vă desparte. Deci capitalul moral sare la 9-10, iar asta îţi permite să trăieşti în deplină armonie cu vecinii, să colaborezi paşnic şi să ai relaţii de lungă durată.

Deci am înţeles care factori contribuie la creşterea încrederii între oameni şi probabil suntem de acord că e de preferat să trăieşti într-o societate coezivă decât într-una puternic fragmentată. Însă această analiză nu ne spune nimic despre doctrinele religiei care acţionează ca un liant în comunitatea respectivă; nu ne spune dacă sunt adevărate sau false; dacă sunt teocratice, absolutiste, sau dacă permit autonomia indivizilor. Aici intră în peisaj revoluţionarul, pastorul/preotul rebel care nu se teme să demaşte nedreptăţile în cele mai dramatice şi extremiste tonuri. Şi e suficient să deconstruiască o singură doctrină, restul vor cădea ca un joc de domino. Care e esenţa mesajului revoluţionar?

1. Scepticismul. Doctrinele comunităţii sunt ilogice şi inconsecvente; miturile sunt false. Revoluţionarul se refugiază în poziţia cel mai uşor de apărat – aceea a iconoclastului. Fireşte că niciun corp doctrinar nu e perfect; fireşte că miturile nu sunt naraţiuni factuale; e uşor să demonstrezi că „săptămâna creaţiunii” n-avea cum să fie literală. Deci credinciosul se eliberează, îşi cere retragerea din comunitate. Trec 10 ani şi el continuă să îşi folosească raţionalitatea privind în urmă, atacând religia şi popii.
   
2. Autonomia. Pentru revoluţionar, Binele e sinonim cu autonomia individuală. Orice noţiune de „bine comun” îi declanşează reductio ad hitlerum. Singurul „bine” cu care se poate împăca e eliberarea de norme şi ireverenţa.
   
3. Corupţia preoţilor. Pastorul/preotul rebel e întotdeauna interesat de corupţia instituţiei bisericii; nu ratează niciun cancan, niciun scandal parohial; toate astea îi servesc drept combustibil inflamator pentru oile rebele. Deşi e iconoclast, întotdeauna găseşte o explicaţie metafizică pentru fiecare din aceste episoade, fiindcă Biserica e Răul în carne şi oase, iar Binele e autonomia individului

Bun; să zicem că ai avut balls şi ai urmat îndemnurile revoluţionarului până la capăt. Ai distrus convenţiile, te-ai eliberat de mituri. Ce ai învăţat de aici? În primul rând – comunitatea nu poate fi deturnată. Biserica nu poate fi „luată înapoi”, ci doar erodată, fiindcă mesajul revoluţionarului este antinomian; pe el nu îl înteresează reformarea vreunei doctrine sau metafizici, ci disoluţia totală. E dependent de capitalul moral al comunităţii şi nu face decât să-l cheltuiască. Dacă toţi membrii vor deveni complet autonomi, fiecare va avea propria biserică. Înţelegi? Dacă renunţi la orice ideal de virtute şi bine comun, rămâi să vorbeşti cu pereţii (de facebook). Dacă renunţi la mituri şi încerci să le reduci la principii abstracte, rămâi cu biserica goală. Uită-te la calvini sau luterani.

Fireşte, critica revoluţionarului are multe aspecte pertinente; anumite comunităţi merită să moară; altele sunt prea rigide şi trebuie să devină mai laxe. Însă punctul lui orb nu îl vei găsi în vreo particularitate a ideologiei la care aderă, ci în monomania lui. În ideea fixă care susţine că autonomia individuală reprezintă singurul Bine. O idee complet absurdă şi iraţională. Ai renunţat la a mai susţine vreo definiţie pozitivă a Binelui, aşa că te refugiezi în fărâmiţarea sau democratizarea lui. Iar când această democratizare se dovedeşte să sporească mizeria indivizilor, pretinzi că nu a fost dusă până la capăt.

Liberalismul clasic a şubrezit comunităţile locale; nu e niciun secret. Piaţa globală nu e vreo forţă miraculoasă care crează ordine din haos; dimpotrivă, tinde să steargă particularităţile locale şi să reducă indivizii la un singur tip de intracţiune – acela în care sunt agenţi economici. No strings attached, urmăreşti doar maximizarea autonomiei şi a bunăstării personale şi toată lumea e fericită. Sau te simţi mizerabil, deşi ai o afacere prosperă şi nu îţi lipseşte nimic? (Brusc am uitat că mă adresez unui public român care aspiră la idealul boomerului american). Atunci strânge-ţi prietenii iconoclaşti, puneţi mâna pe furci şi torţe şi cereţi-i socoteală revoluţionarului care v-a amăgit să „always believe in change”; care v-a făcut să treceţi printr-un imens shitshow familial şi comunitar. Care v-a convins că graniţele sunt rele şi vă veţi simţi împliniţi doar atunci când veţi face parte dintr-o comunitate globală în care nu vor mai exista religii, ritualuri şi prejudecăţi.

Dar în mod surprinzător, revoluţionarul vă împărtăşeşte nemulţumirea. Ză predicament of ză consumerist capitalist sosaiety is dehumanizing. Dar de vină nu e el, ci „predatorii” corporaţi, religioşi şi politici. Ăştia trebuie învinşi şi „abia atunci” veţi dobândi echilibrul lăuntric care vă lipseşte. Şi cum altfel să contracarezi forţa impersonală dezumanizantă a pieţei libere, decât printr-o altă forţă impersonală şi dezumanizantă – birocraţia statală? O nouă ideologie a elitelor media prin care împart lumea în victime şi opresori pe baza unor criterii arbitrare; o ideologie atât de ciudată încât niciodată nu poate fi aplicată consecvent, dar care e implementată top-down, din instituţiile statului şi din corporaţii?! Şi ce înseamnă concret această redefinire a liberalismului? Înseamnă mai multă eroziune a comunităţilor formate la firul ierbii; biserica nu se confruntă doar cu MCDonaldizare şi cu rockstars rebeli, ci cu un stat tot mai suspicios care-i impune revizuirea doctrinelor în limbaj tolerant şi inclusiv; îi impune introducerea de noi materii ideologizate în curiculum; ameninţă să o pună oricând sub lumina reflectoarelor şi necromanţii de pe twitter vor forţa demiterea oricărui personaj incomod în structurile bisericii, fără să fie necesară vreo acţiune legală. Dar de ce ai avea simpatie pentru „predatorul religios”, când sub influenţa eroziunii te-ai retras de ani buni din orice formă de religie organizată? Poate o să te intereseze când aceiaşi birocraţi agitatori îţi vor infiltra grupurile online de hobbies, cerând restructurarea lor totală pe baza noii ideologii a toleranţei şi incluziunii.

Sau poate că ai devenit atât de radical în lupta pentru autonomie încât vei aplauda şi acest fenomen; the geek community e în realitate un ultim exponent al patriarhiei; self immolation is required. Până acum vei fi devenit atât de fragil şi anxios, atât de izolat şi nevropat încât până şi citirea unei opinii contrare pe twitter e suficientă să te facă să îţi pierzi minţile; iar statul e mereu la dispoziţia ta să îţi asigure protecţia şi creşterea autonomiei dacă îi permiţi să îţi invadeze tot mai mult spaţiul privat. Orice relaţie poate fi abandonată fără niciun cost; părinţii bătrâni pot fi lăsaţi pe mâna unor sanatorii competente; soţul sau soţia pot fi abandonaţi fără nicio repercusiune şi poţi fi încrezător că algoritmul te cunoaşte suficient cât să îţi găsească o pereche mai atractivă; copii oricum n-ai făcut fiindcă nu ai vrut să îţi periclitezi autonomia şi cunoaşterea de sine. Nu e nevoie să munceşti ca să te întreţii. Toate plăcerile tale sunt stocate pe cloud; ai uitat până şi să conduci, fiindcă nu era safe; maşinile se conduc singure acum. Prieteni nu ai reuşit să îţi faci în ultimii 10 ani fiindcă interacţiunea în viaţa reală îţi generează prea multă anxietate şi prea puţină satisfacţie; ai o listă de block în continuă creştere şi reţelele sociale te ţin dependent(ă) de hivemind.

Poate acum vei înţelege în sfârşit că definirea Binelui în termeni exclusivi de autonomie individuală merge mână în mână cu un stat tot mai invaziv; îţi vei trage palme pentru că ai fost suspicios faţă de orice tip de relaţie şi instituţie, mai puţin faţă de Tehnocraţia Binelui. Vei ajunge nostalgic după anii de capitalism sălbatic în care filmele erau doar proaste, nu şi woke. Nu mai vorbim de timpurile imemoriale în care făceai parte dintr-o comunitate tradiţională; în care îţi puteai exercita aptitudinile sociale, în care puteai învăţa să îţi controlezi viciile, să dai dovadă de loialitate, curăţie şi respect; să crezi în ceva mai înalt decât propriul interes; o vreme în care interacţiunile necesitau efort iar indulgenţa şi lenea aveau un cost.