Mândri susținători ai steagului Mândriei

Steagurile, totemurile, emblemele reprezintă factori unificatori ai unei comunități. Factorii unificatori sunt fie o formă de închinare comună, o gintă, o comemorare a descendenței (seminție), sau ceva mai abstract, cum ar fi emblema unui colegiu sau a unei universități care unește studenții în numele idealului cunoașterii.

Steagul mândriei reprezintă o repudiere a unității organice europene. Monarhii, biserica, continuitatea ginților, tradițiile populare sau canonul culturii înalte – sunt denunțate ca structuri opresive și esențialiste. Familia nucleară e ultima structură care trebuie să dispară. În locul lor e proclamat steagul marginii, al tuturor excepțiilor care au scăpat principiilor unificatoare trecute. Acronimele alfabetului mândriei, dincolo de faptul că reprezintă o îmbucătățire total arbitrară și artificială a erosului, sunt idiosincratice; preferințe individuale care te separă de restul comunității. ”Unicornul de gen” are de-a face exclusiv cu apetiturile individului: identitatea de gen e vanitatea de a mă vedea unic, dorința de-mi proclama un statut pe care alții sunt forțați să îl accepte; expresia de gen reprezintă aspectele idiosincratice care țin de apucăturile mele, moda vestimentară, preferințele estetice și fluctuațiile hormonale. Atracția fizică și emoțională sunt, la fel, afecte subiective.

Aceste aspecte care țin de apetit și plăcere sunt proclamate drept aspectul unificator al societății. A fi în călduri într-un mod unic și particular pe care nimeni altcineva nu îl poate înțelege – reprezintă nouă ideal comun al vestului. Noua unitate e dată de absența factorilor unificatori; ne unește ”toleranța” și ”inclusivitatea” – definite ca acceptarea alterității. Creștinii obișnuiau să tolereze lucrurile cu care nu erau de acord; în lumea curcubeului, toleranța e redefinită orwellian ca acceptarea a tot ceea ce NU mă definește.

Inversiunea practicată de ideologi e o formă de batjocură la adresa unei practici creștine istorice, aceea de a sanctifica sau a transfigura. Un obicei popular transfigurat de Biserică își păstra toate particularitățile, dar devenea în același timp parte din corpul mistic al lui Christos. Speranța creștină a transfigurării naturii umane imita ”schimbarea la față” a lui Iisus care, deși îmbrăcat în veșminte glorioase, rămânea El însuși, poate mai mult chiar decât înainte. În același mod creștinismul istoric a sanctificat și a transfigurat cultura profană din jurul lui, înfrumusețând și purificând lucrurile peste care se revărsa. Dacă mergi înapoi în timp, vezi că orice formă de cultură înaltă sau populară reflecta închinarea creștină.

Curcubeul inversează batjocoritor unitatea organică, naturală, înlocuind-o cu multiplicitate și periferie infinită. Ginta, familia, parohia, regatul – îmbogățeau și decorau imperativul perpetuării vieții; scopul biologic de a menține seminția vie, de a onora generațiile trecute și de a înmâna stindardul generațiilor viitoare – era reflectat în fiecare icoană a Fecioarei cu Pruncul, în fiecare comemorare a arborelui monarhic care reflecta arborele fiecărei familii, oricât de neînsemnate. Curcubeul celebrează negarea vieții; batjocorește uniunea sexelor și concepția pruncului. Promisiunea descoperirii transcendentului e condiționată de sacramentul ”alegerii”; ca membru al societății mândre și brave ești obligat să te inventezi din nimic; semnul exterior al acestui sacrament este șocul unei înfățișări unice, al unor preferințe nemaiîntâlnite și inimitabile. Sub această poleială se ascunde, bineînțeles, imperativul plăcerii nestăvilite; iar a-ți urma plăcerea fără restriște duce întotdeauna în haos, anarhie și iad. După cum spunea marele filozof Steven Tyler:

”Now there’s not even breathing room
Between pleasure and pain
Yeah, you cry when we’re making love
Must be one and the same”

Până și Foucault admitea că ”plăcerea este iad”.

Dar diferența dintre sanctificarea înțeleasă clasic și inversiunea Brave New World este mult mai însemnată. Sanctificarea implica procesul descris de McGilchrist și Scheler: ”building on lower-order values to embrace higher-order values, all of which require affective or moral engagement with the world”. Mândria curcubeului, pe de altă parte, ”dismisses higher-order values in favour of lower-order values – it either reduces everything to its utility value or rejects it”. Valorile pe care le refuză sub pretext că ar fi opresive sunt înlocuite cu principiul urmăririi plăcerii nestăvilite; iar dacă vă amintiți piramida lui Scheller, plăcerea reprezintă nivelul cel mai de jos din ierarhia valorilor. Thou shalt have no other god.

Inversiunea mai implică, bineînțeles, faptul că în trecut, în orice civilizație cât de cât stabilă și durabilă, explozia incontrolabilă a libido-ului, sexualizarea minorilor, atracțiile de același sex șamd erau etichetate ca rușinoase, iar inversarea rușinii în Mândrie reprezintă un proces alchimic care rezultă în eliberarea de autonomie, i.e. spiritul creator și creativ al mamei-natură se revarsă peste fiecare mic poponar crowleyan, care practicând imperativul ”do what thou wilt”, îl invită pe Lucifer să îl binecuvânteze cu statut divin, iar asta îi permite să își creeze o identitate validă ex nihilo.

Rușinea e negată din principiu; nu există comportament rușinos, la fel cum nu există principiu unificator legitim. Fiindcă principiul continuității (în toate formele – de la biologic, la cultural și religios) este negat vehement, marginea și bizareria sunt invitate în forul public. Imigrația ilegală e subvenționată de Serco sau de plătitorii de taxe; englezii primesc numere record de migranți, spitalele se prăbușesc sub numerele bolnavilor, orașele sunt năpădite de crimă, dar lucrurile astea sunt parte din sacramentul curcubeului – acela al sinuciderii cu Mândrie. ”Linia mea va muri odată cu mine” și ”găsesc asta ca fiind liberating”. Poliția britanică ridică din umeri când ”călătorii” pe motociclete îți bat copiii și îți jefuiesc magazinele – din nou, perfect conform sacramentului Mândriei – dar bate la ușa negaționiștilor anti-climatici, anti-vacciniștilor sau binarilor de gen (sărmana Caroline Farrow, o jurnalistă și mamă catolică care se opune Mândriei, Av0rtulu1 și strânge bani pentru cauze creștine – a petrecut o noapte în arest pe motiv că a îndrăznit să contrazică o activistă cu părul vopsit).

Steagul Mândriei e literalmente un cult al morții, al sterilității în toate sensurile termenului, al anti-religiei și anti-culturii. Și nu există instituție care să nu îl fi adoptat agresiv și fără rezerve.