Mema nonconformistă

Când citesc conversațiile unor neoprotestanți români pe facebook, îmi vine în minte episodul despre Holiday Armadillo din serialul ‘Friends’:

Monica: Okay, Ben, why don’t you come open some more presents? And Santa, the armadillo and I will have a little talk in the kitchen. There’s a sentence I never thought I’d say.

Orice părinte responsabil îi pune în calea copilului său o serie de obstacole doar pentru a-l fortifica; pentru a-l trece prin experiența puiului de găină care, după ce a spart coaja oului în care a fost zămislit, este pregătit să supraviețuiască în lumea largă. În cazul neoprotestanților din Carpați, în locul oului avem mai degrabă o colecție de păpuși concentrice Matrioșca, iar spargerea lor succesivă aduce tot mai mult cu un trip înspăimântător pe psilocibină în care ești prins într-o buclă infinită.

Ai crescut cu sfaturile mămicii posesive din Battle Creek? Spargi prima matrioșcă și îți faci curaj să citești Ravi Zaccharias sau Jim Hohnberger. Bătrânii comunității exclamă ”Excelent, fiule”. Sau ”te paște apostazia, ereticule”.

Începi să realizezi că ”evanghelicii” sunt la fel de închistați și deși te-ai hrănit cu ”Gaither” de ani buni, ești încă în burta primei matrioște? Ai citit ”Elmer Gantry” și ai realizat că toată dinamica socială din biserica ta, cu toate scandalurile, polemicile, tipologiile de pastori, prezbiteri și membri laici – a fost pusă identic în scenă cu un secol în urmă în Statele Unite? ”Întâi ca tragedie, apoi ca farsă?” Sau cine știe prin câte matrioște farsice a trecut piesa de teatru de când a încetat să mai fie tragică?

Ajuns în acest punct, neoprotestantul își pierde cumpătul și cătușele ideologice; orice elan pietist e înlocuit cu ireverență, raționalism prometeic și revoltă existențială. Omida a spart într-un sfârșit coconul și a prins aripi de fluture. În loc să studieze obedient, cu post și rugăciune cărțile yankeilor, este cuprinsă de un elan revoluționar auto-felicitant care ar face-o să roșească până și pe logodnica adolescentă a lui Robespierre.

Dăm timpul înainte cu încă un deceniu și spre oroarea noastră descoperim că neoprotestantul, acum în plină maturitate sau senectute, este tot acolo unde l-am lăsat – în interiorul coconului sau al matrioșcăi. Întregul lui univers gravitează în jurul comunității neoprotestante din Carpați, dacă e un pic aventurier are opinii puternice legate de războiul cultural american. Opiniile îi pot fi anticipate în totalitate dacă îi iei în modul credințele inițiale. A rămas pe aceeași axă, dar s-a mutat la polul opus.

MEMA NEOPROTESTANTĂ – ORIGINI

Dar realizarea înfiorătoare că ești încă în burta matrioșcăi o ai când privești puțin mai în spate în istorie, la așa-zișii ”nonconformiști” britanici din secolul 17. În istoria ecleziastică britanică, un ”nonconformist” era un protestant care se opunea regulilor și structurii bisericii anglicane. Merită să aruncați un ochi pe Wikipedia pentru a vă face un portret sumar al nonconformistului puritan. Dacă Brexitul, ca și Trumpismul, vă declanșează un sindrom de deranjament și furie necontrolată, e bine să ne amintim că primul Brexit din istorie s-a întâmplat în timpul lui Henry VIII, care din motive personale (libertate de conștiință, dacă suntem pioși, sau falogocentrism, dacă ne-a lovit rațiunea) a pus, ca și Coman, de o biserică proprie, pe jumătate protestantă, dar puternic englezească și autoritară, fiindcă Henry era el însuși capul bisericii.

Noua carte de rugăciuni anglicane a fost folosită ca unealtă de consolidare a noii biserici și implicit a autorității lui Henry. Primii care i s-au opus au fost credincioșii catolici, în special cei din provinciile vechilor celți sau gaeli (Scoția, Țara Galilor, Cornwall), care găsiseră în catolicismul pre-saxon o ancoră a identității culturale sau etnice, și care realizau că noul rit anglican e un cal troian al regelui.

Însă după multele revolte suprimate sângeros de biserica anglicană, noii dizidenți au fost puritanii sau nonconformiștii care nu erau opuși anglicanismului din dorința de a-și păstra apartenența culturală, ci din contră – fiindcă biserica îi împiedica să își distrugă cultura în ritmul în care ar fi dorit.

Istoricii disting între două valuri de nonconformiști sau dizidenți. Traducere personală de pe wikipedia:

”Vechii dizidenți”, datând din secolele 16-17, includeau baptiști, congregaționaliști, quakeri, unitarieni și prezbiterieni din afara Scoției. ”Noii dizidenți” au apărut în secolul 18 și erau în principal metodiști. ”Conștiința nonconformistă” a vechiului grup accentua libertatea religioasă și egalitatea, urmărirea justiției și opoziția în fața discriminării, a constrângerii și coerciției. Noii dizidenți (incluzând evanghelicii anglicani) evidențiau aspectele morale personale, incluzând sexualitatea, temperanța, valorile familiale și ținerea Sabatului.

Ambele facțiuni erau active politic, dar până la jumătatea secolului 19, vechile grupuri susțineau în principal partidul Whig și liberal, în timp ce noii dizidenți susțineau conservatorii.

Târziu în secolul 19 noii dizidenți au schimbat tabăra, alăturându-se Partidului Liberal. Aceasta a rezultat în unirea celor două grupuri, consolidându-le influența ca grup de presiune.

Nonconformiștii din secolele 18 și 19 și-au declarat devotamentul pentru valori precum munca, temperanța, frugalitatea și mobilitatea socială ascendentă (upward mobility). O revistă unitariană importantă, the Christian Monthly Repository, declara în 1827:

”În toată Anglia, o mare parte din cei mai activi membri ai societății, care au cele mai multe legături cu oamenii și cea mai mare influență asupra lor, sunt Dizidenții Protestanți. Aceștia sunt producători, comercianți și meseriași, […] avocați, muncitori și agricultori […]. Virtuțile temperanței, frugalității, prudenței și integrității promovate de nonconformismul religios susțin prosperitatea temporală a acestor clase care tind să îi ridice și pe alții la același statut în societate”.

MEMA ÎN AMERICA

Ca neoprotestant practicant, te-ai recunoscut fără îndoială în rândurile ”noilor dizidenți”, în cadrul cărora mămica din Battle Creek figurează cu grație.

Mema puritană sau nonconformistă nu e atât de diferită la noii sau vechii dizidenți. Dacă vrei un portret robot al puritanului schițat rapid, urmărește filmul ”Nuts in May” realizat de BBC în 1976. Puritanul e omul de jos care respinge metafizica participării a lui Thomas Aquinas; care spune ”nu” ierarhiei ființei așa cum a fost înțeleasă de orice cultură și civilizație din istorie – cu diferențe semnificative, bineînțeles, dar față de care puritanul anglo-saxon e atât de depărtat, încât toate par o apă și un pământ (”that line is a dot to you”, ca să-l cităm pe Joey din ”Friends”). Puritanul merge călare pe briciul lui Occam și vede Cosmosul ca pe o colecție de obiecte complet separate, atomizate, fără niciun principiu unificator. Universul este un ceas, un mecanism inert. Puritanul și-a lobotomizat emisfera dreaptă și se comportă ca un autist care nu înțelege limbajul metaforic, nu vede convergențe, ci doar îmbucătățire. Valorile nu converg către sacru, ci diverg spre utilitate.

Cu toții am cunoscut măcar un Keith Pratt (protagonistul din Nuts in May) în biserica locală; un prezbiter sau diacon obsedat de memorarea textelor biblice, de citirea până la delir a Mărturiilor; de amintirea fiecărei cerințe vestimentare a Servei de rever a domnului Animus. Nea diaconul care găsea mereu ceva de comentat la predicile altor frați; care le bătea obrazul fiindcă i se părea că surorile se îmbrăcau necuviincios sau fiindcă își lasă copiii să alerge prin curte. Care era de-a dreptul obsedat să mestece de 35 de ori fiecare îmbucătură, citea etichetele alimentare și purta discuții interminabile despre E-uri, despre chiagul de porc, periuța de dinți cu păr de porc și colorantul carmin care nu e kosher. Care îți trăgea cu mucii în fasole ori de câte ori îl chemai la masă, fiindcă nimic nu era pe placul lui.

Ăștia sunt nonconformiștii puritani care au desfigurat fețele oricărei statui din catedralele Marii Britanii. Care au trecut țara, în timpul regimului lui Cromwell, prin forma de guvernare cea mai apropiată de un califat islamist experimentată vreodată în Occident. Oameni obsedați de ideea că Biserica tradițională e antihristul; că tot ce a fost înaintea reformei lor e păgânism demonic; că tot ce e metaforic sau simbolic – e ocult-satanic. Că orice interpretare a istoriei, ALTA decât hărțile lor profetice apocaliptice (da, și Newton se îndeletnicea cu asta) este de la diavolul, din Babilon.

Ceea ce nu văd neoprotestanții din Carpați e faptul că această fervoare fundamentalistă e menținută activă DOAR în comunitățile diasporice sau minoritare. ”Vechii dizidenți” prezbiterieni, quakeri si calvini au fost la fel de agitați în vremea lor, dar au reușit să capete majoritate în sferele lor de influență, iar asta i-a secularizat. ”Conștiința nonconformistă” și imboldul irezistibil de a face dizidență sunt la locul lor; mai puțin obsesia valorilor familiale, a ținerii sabatului și a tabuurilor sexuale victoriene.

Încă din copilărie, crescând într-o comunitate de quakeri englezi, istoricul David Starkey se întreba, în timp ce își asculta prezbiterii locali proorocind liber: „Nu e extraordinar că Dumnezeu citește The Manchester Guardian?”

Același lucru s-a petrecut și în Statele Unite, unde influxul uriaș de puritani a dus la o asemenea consolidare a dizidenților, încât inevitabil următoarele generații s-au secularizat. Curtis Yarvin are un eseu excelent (în special capitolul 4) în care tratează procesul acestei secularizări gradate, în care întâi abandonezi schemele profetice, apoi credința în ineranța Bibliei, apoi adopți transcendentalismul, teoria evoluției, critica literară germană a Bibliei – fiindcă nu mai ești DOAR un imigrant necioplit, speriat de umbra lui, ci un pilon al comunității locale; un membru erudit al elitei intelectuale. În loc de prozelitism îngust pentru o interpretare sau alta a Bibliei, e mai comod să promovezi valorile ”vechilor dizidenți” britanici – libertatea religioasă și egalitatea, urmărirea justiției și opoziția în fața discriminării, a constrângerii și coerciției. Ecumenismul e acceptabil atâta timp cât dușmanul dușmanului meu are aceeași ”conștiință nonconformistă”. Iar dușmanul este întotdeauna LEUL – ordinea socială; legea și normele aflate încă în vigoare – oricare ar fi acestea. VULPEA – conștiința nonconformistă strigă mereu ”opresiune, inegalitate, discriminare”. În secolul 19 vulpile erau speriate de o posibilă infiltrare a Americii de către leul papal. Nu doar adventiștii erau preocupați, ci majoritatea protestanților care de regulă erau și membri ai comunităților masonice locale.

ȚAPUL ISPĂȘITOR EVANGHELIC

Când spaima de catolicism s-a dovedit nejustificată, vulpile au pus sub vizor aparatul de securitate al țării lor; injustițiile poliției, abuzurile clericilor, dar mai cu seamă – pericolul fundamentalismului evanghelic. Fiindcă secularizarea nu a fost pe placul tuturor, iar America a continuat să fie o țară de imigranți (care tind să fie mai religioși decât autohtonii), simțul pericolului iminent, cuplat cu absența educației anumitor pături sociale, a alimentat fanatismul anumitor evanghelici care au refuzat să urmeze elitele nonconformiste în abandonarea literei Bibliei.

Într-un fel oamenii sunt de înțeles; întâi abandonezi metafizica participării, îți lobotomizezi emisfera dreaptă, elimini dintr-un foc scrierile sfinților părinți, misterele și corpul mistic al lui Christos; îți eviscerezi cultura locală până la inexistență, fiindcă ai fost ațâțat de niște negustori metodiști să invidiezi și să urăști orice formă de ierarhie și noblețe; sau mai simplu – îți abandonezi FIZIC locul de origine și te stabilești în țara promisă, unde păstrezi o singură ancoră – textul Bibliei; înțeles literalist și materialist, cum ai apucat. Iar apoi vezi cu oroare cum propriile elite nonconformiste, în absența oricărei infiltrări catolice, seduse de alți revoluționari umaniști și liber cugetători – abandonează dintr-un singur gest și ultima fărâmă de religiozitate și reverență. E natural să te opui acestei ultime profanări. Iar cei care au pus piciorul în prag în toate comunitățile puritane de prezbiterieni, baptiști, metodiști etc – au fost așa-zișii fundamentaliști, care în loc de teoria evoluției și transcendentalism s-au întors la litera Bibliei, la creaționismul științific, la viziunea claselor inferioare englezești față de rolul femeii (la cratiță); la diverse revitalizări ale pietății inițiale a quakerilor, menoniților sau metodiștilor.

Iar vulpile nonconformiste americane, secularizate pe deplin, intoxicate de gustul puterii, dar dependente și de vechiul drog al protestului și al dizidenței, au găsit în fundamentaliști dușmanul și țapul ispășitor ideal asupra căruia să își proiecteze toată revolta, dar și coerciția. In felul acesta Nonconformism 2.0. a ajuns să acuze Nonconformism 1.0 de toate relele societății americane. Also known as ”The Culture War”. Și la fel cum cele două minute de ură din 1984 erau necesare stabilității regimului, fiindcă oamenii trebuiau să creadă că Goldstein este responsabil de toată mizeria lor, nonconformistul luminat al zilelor noastre se teme sincer de deplorabilii lui Trump și de spectrul fascismului sau al teocrației de ”Handmaid’s Tale”. Regimul politic 2.0 răsuflă ușurat când îți e frică de o variantă depășită a ideologiei actuale. Își poate masca la infinit propriile eșecuri de guvernare acuzând clasa mijlocie independentă în timp ce o nenorocește financiar și îi acordă statut de cetățeni de mâna a doua; oricine știe că deplorabilii sunt ÎNTR-ADEVĂR rasiști transfobi ableiști și își merită soarta. Oricine va ști în 5 ani că aceiași deplorabili vor fi vinovați de alte crime de gândire descrise în cuvinte pe care nouvorba actuală nici nu le visează.

CONCLUZII CARPATINE

Dacă ai fi trăit în Marea Britanie în secolul 17, știind ceea ce știi acum despre urmașii nonconformiștilor, ai fi acceptat promisiunile lor de egalitate, mobilitate socială (citește îmbogățire rapidă prin scheme piramidale) și apartenența la o formă de religie mai bună decât tot ceea ce au experimentat vreodată oamenii? Retrospectiv, nonconformiștii nu numai că au eșuat în aproape toate aceste aspecte, ruinând economic țările imigranților care au plecat pentru o viață mai ușoară; dar nici în America de azi nu par să se descurce exemplar.

Ceea ce este cel mai bizar e faptul că în militantismul lor, nonconformiștii au găsit de cuviință să exporte dizidența puritană în zone geografice total străine sferei imperiului britanic. Spre exemplu în Carpați. Stră-străbunicii mei au fost ademeniți cu Nonconformism 1.0. cu o asemenea eficiență, încât cinci generații mai târziu, majoritatea rudelor mele sunt membre ale bisericii adventiste. Enclavizare, excelent! Mai avem de spart o matrioșcă.

Tipuri de personalitate defecte, specifice unei culturi străine, fără legătură cu dezvoltările locale, sunt vizibile în orice biserică adventistă română. Cu toții cunoaștem prezbiteri și diaconi Keith Pratts. Autiști fără urmă de atașament față de cultura locală, față de factorii devenirii unei țări – periferice, ce-i drept – pe care nu o pot privi decât cu dispreț și impulsul patologic de a fi dizidenți nonconformi. Cei care au petrecut suficienți ani într-o comunitate adventistă știu că există un singur cerc al apartenenței – cel denominațional. Un neoprotestant carpatin e acasă în orice țară sau cultură de pe glob, atâta timp cât gravitează în zona frățietății religioase. Cercurile concentrice ale apartenenței sănătoase la un spațiu-timp concret nu sunt doar absente, ci respinse în mod vehement, militant.

Iar când nonconformism 1.0 incepe să dea semne de oboseală, există întotdeauna opțiunea adoptării progresismului social, a ideologiei americane actuale, cu care ne vedem încă odată bombardați pe toate canalele de informare, de data aceasta seculare, fiindcă numai deplorabilii mai merg azi la biserică. America își exportă toate lăturile – inclusiv adicția sadică de a-și maltrata clasele de jos – peste tot pe glob. România are război cultural!

Nu numai că dramele și polemicile culturale din biserica adventistă română a anilor 2000 s-au petrecut aidoma în USA anilor 1920. Inclusiv cartea ”Elmer Gantry”, cu atitudinea studiată cinică a unui marxist nonconformist, reprezintă o manifestare culturală a ideologiei succesoare 2.0.

Să presupunem că nu vrei nimic mai mult decât o educație clasică, prin care să cunoști substratul greco-latin al civilizației vestice; să cunoști religia creștină, imposibil de înțeles în absența acestui substrat, în absența citirii sfinților părinți; a familiarizării cu gândirea lui Platon, Augustin, Aquinas.

Mai presupunem că vrei să fii creștin cultural; nici măcar membru al corpului mistic al lui Christos. Vrei doar să poți aprecia arta și arhitectura veche de milenii, în toată dezvoltarea lor organică – în loc să privești ostil ca diaconul bătut în cap, convins că asistă la simboluri satanice și antihristul îl paște la orice colț să îl muște de cur. Sau copilul lui woke care identifică opresiune patriarhală în orice statuie a Fecioarei Maria.

Vrei să ai o apartenență sănătoasă la toate cercurile concentrice ale unei culturi organice – să fii un bun soț, tată, suporter al echipei locale; participant la liturghie. Un muntean loial, un român patriot; un om dedicat valorilor vestului [post]creștin.

Aproape niciunul din aceste aspecte nu poate fi realizat din interiorul Matrioșcăi neoprotestante. Oamenii îmbătrânesc spărgând păpuși de lemn, dar tot prin labirintul nonconformist anglo-saxon rămân pierduți. Educația clasică necesită o relație maestru-discipol în care maestrul te ghidează către operele filozofice sau literare care merită înțelese pentru a fi om complet. Pe cine ai drept maestru în cadrul bisericii adventiste române? Iacob Coman? Florin Lăiu? Ovidiu Rădulescu? Valentin Nădășan? Revoluționarul bătrân nonconform de la Chicago?

Ca și conservator, înțeleg importanța acceptării grupului social sau a comunității religioase în care te-ai pomenit. Nu are sens și e detrimental să încerci să îți revoluționezi cercurile concentrice ale apartenenței pentru a le face să se plieze așteptărilor tale tranzitorii. Dar când comunitatea din care ai făcut parte este prin definiție nonconformă și dizidentă, refuzând orice idee de patrimoniu, cultură, tradiție – te vezi forțat să refuzi această mascaradă în totalitatea ei. Parafrazându-l pe Guenon, nonconformismul este profund anti-religios întrucât este anti-tradițional. Iar prin ”tradițional” făcea referire nu la datini și obiceiuri, ci la metafizica participării. Protestantismul în toate formele lui este o manifestare a oikofobiei (ură față de propriul cămin) și a entropiei în toate planurile – moral, cultural, artistic, spiritual. Nu ai nimic de câștigat printr-o atitudine reconciliantă față de acest radicalism; tot ce vei obține va fi o doză limitată de otravă, care se va accentua tot mai mult cu trecerea timpului.

Când puritanismul s-a manifestat pentru prima dată în cadrul societății britanice, monarhia a avut reacția sănătoasă de a-l declara o formă de ”handicap civil” și de a restricționa accesul nonconformiștilor în sferele vieții publice. Fiindcă anglicanii nu s-au remarcat prin severitate și consecvență, în prezent asistăm la o răsturnare completă a acestor restricții, o tiranie venită, bineînțeles, din partea ”conștiinței nonconformiste”. Dacă vă place ”Marea Luptă”, aveți ce sărbători.

”Chandler: If Santa and the holiday armadillo are ever in the same room for too long, the universe will implode. Merry Christmas!”