Scepticu Nicu Mecanicu
Ne e familiar scepticul iritabil care atacă preotul, filozoful şi artistul deopotrivă, acuzându-i că vând ulei de şarpe fiindcă ademenesc oamenii cu teorii abstracte, imaginare, în loc să-i lase să vadă realitatea aşa cum e ea. Citez de pe blogul unui sceptic: „Realitatea nu se naşte din capul cuiva. Conştiinţa trebuie să experimeteze viaţa, fără a accepta roluri şi legi exterioare create de cineva. Observaţia onestă, nesubiectivizată de vreo părere, cultură, apartenenţă, va aduce în mintea şi inima fiecăruia dintre noi, o alta perspectivă. Universul, prin toată diversitatea lui, de la micro la macro, am certitudinea că are puterea de’a ne impresiona prin măreţie.”
Asta e viziunea mecanicistă, newtoniană, asupra vieţii. Ideea că Realitatea e alcătuită din obiecte palpabile, materiale; inclusiv oamenii sunt asemenea obiecte, iar imaginaţia (şi cultura, prin extensie) e un soi de anomalie a naturii care ne conduce la delir religios şi tot felul de patologii sociale. Oamenii de cultură te mint să crezi în chestii imaginare, secreţii ale minţii lor, fiindcă îţi vor răul; dar tu trebuie să fii curajos şi să te eliberezi de orice bagaj cultural, observând realitatea aşa cum e.
Această viziune e plină de contradicţii interne. Să zicem că o acceptăm de dragul exerciţiului. Universul e real fiindcă e un obiect palpabil, guvernat de nişte relaţii cauzale. Animalele sunt şi ele reale fiindcă sunt nişte mecanisme auto-replicante guvernate de legile bio-chimiei şi de selecţia naturală. Oamenii au evoluat din animale, deci tot ce compune un organism uman – inclusiv gândurile – pot fi explicate prin aceleaşi legi naturale. Cum ajungi de aici la ideea că omul poate înţelege realitatea? Că gândurile lui pot fi corecte sau greşite (caz în care îl vei soma să le abandoneze)? O piatră nu e corectă sau greşită, ea pur şi simplu este. Într-un univers newtonian, gândurile sunt nişte simple structuri chimice guvernate de legile bio-chimiei şi selectate de mediu în funcţie de avantajul reproductiv. Confruntat cu acest argument, scepticul va răspunde probabil că oamenii au fost dintotdeauna fiinţe sociale; faptul că au trăit în colectivităţi a făcut ca selecţia naturală să nu acţioneze la nivelul indivizilor, ci la nivelul întregului trib; iar dintre 2 triburi aflate în competiţie, va fi avantajat cel în care membrii dau dovada de altruism şi spirit de sacrificiu. Echipa lui Jurgen Klopp îl bate pe Messi. Aşa poate fi explicată apariţia religiei; oamenii s-au apucat să îşi imagineze tot felul de poveşti ca să asigure coeziunea şi supravieţuirea tribului.
Există două probleme în viziunea asta. Unu – dacă lucrurile stau aşa, atunci religia şi imaginaţia nu sunt anomalii, ci chestii benefice speciei. Doi – când crezi în teoria evoluţiei, deja ai lăsat în urmă viziunea newtoniană mecanicistă. Evoluţia speciilor nu e un obiect material; nu e observabilă, nu e factuală. Selecţia naturală nici atât! Ambii termeni sunt (imagine my shock) constructe, chestii pe care nu le-am putea gândi fără imaginaţie şi capacitatea de abstractizare. Acesta e şi motivul pentru care creaţioniştii resping teoria evoluţiei. La fel ca neo-ateii, creaţioniştii cred într-o definiţie baconiană a ştiinţei, în care observaţia empirică e singura metodă acceptată. „If you can’t show it, you don’t know it” zicea Aaron Ra. Dar dacă evoluţia sau selecţia naturală sunt concepte abstracte, rezultă de aici că sunt false? Şi aici scepticii încep să facă spume.
Dacă omul arhaic a atins un punct în care a devenit capabil de gândire abstractă, omul nu mai e un simplu obiect newtonian. E un subiect, adică o persoană unitară. Omul poate rezona, poate face eforturi de înţelegere sau alterare a Universului; a evadat lanţul cauzal bio-chimic, nu mai e parte din natură. Când scepticul îţi cere să fii un gânditor curajos şi să nu te laşi prostit de popi, el nu se adresează celulelor din organismul tău, ci ŢIE, ca persoană.
Animalele nu îşi fac planuri pentru ziua de mâine fiindcă nu pot conceptualiza „ziua de mâine”. Viitorul nu e un obiect palpabil; e nevoie de imaginaţie şi gândire abstractă să poţi înţelege ideea de „viitor”. Rezultă de aici faptul că viitorul (sau timpul) sunt nişte simple produse (secreţii) ale minţii umane? Am inventat ideea de timp, sau am descoperit-o? Am inventat matematica, sau am descoperit-o? Îţi prinzi urechile încercând să răspunzi la aceste întrebări; dar cert e că într-o anumită măsură am DESCOPERIT lucrurile astea. Ştiinţa a renunţat de mult la definiţia baconiană; o mare parte din teoriile ştiinţifice contemporane nu ar putea fi formulate fără un corp teoretic, abstract, care să interpreteze faptele observabile. Iar modul prin care testezi aceste teorii NU este observaţia directa, ci este pragmatic – prin metoda falsificabilităţii (un singur exemplu particular care contrazice teoria e suficient să o invalideze).
Deci începem să înţelegem cum abstracţia şi imaginaţia sunt indispensabile înţelegerii realităţii. Evoluţia e reală, deşi nu e un obiect material. Poate că la fel stau lucrurile şi cu virtuţile umane: prudenţa, dreptatea, moderaţia, curajul, credinţa, speranţa şi mila. Poate că aceste lucruri sunt reale şi merită luate în serios. Lucrurile astea nu sunt la acelaşi nivel ontologic cu o piatră sau un rinichi. Evoluţia nu e la acelaşi nivel cu un singur organism biologic; ea e o realitate mult mai cuprinzătoare, ale cărei legi îşi fac simţită prezenţa la un alt nivel; ştim că toate organismele biologice sunt guvernate de legile evoluţiei, deci putem spune că într-un anumit sens evoluţia, deşi nu e palpabilă sau observabilă, e mult mai reală decât un simplu organism animal.
Dar ce facem cu faptul că omul a ajuns capabil de gândire abstractă, devenind un subiect? Păi asta ne deschide un domeniu cu totul nou al existenţei; omul ia decizii care îi schimbă modul de a fi în lume. Apar nişte relaţii invizibile între membrii unei comunităţi; toate regulile de conduită pe care le respectă o comunitate; toate meşteşugurile, toate obiectele pe care le crează; ne aflăm pe un tărâm în care un grup de minţi – fiecare cu capacitatea de înţelegere, de cooperare, învăţare, schimbare a ideilor – crează nişte relaţii invizibile. Există sau nu relaţiile astea? Are sens să studiem noţiuni filozofice, sau toate filozofiile sunt la fel de stupide? Există vreo diferenţă între moralitatea unui umanist şi aceea a unui fundamentalist musulman? Parcursul tău intelectual prin care ai lăsat în urmă idei infantile şi ai adoptat altele mai serioase e real sau e o iluzie? Ai crescut în înţelegere? Te-ai maturizat? Ai progresat în vreun fel? Dacă ai răspuns „da” la oricare din aceste întrebări, ai abandonat ontologia newtoniană.
Adus aici, scepticul vine cu încă o stupizenie: „păi ideile unui sistem moral trebuie acceptate dacă se conformează Adevărului şi respinse dacă îl contrazic. Iar Adevărul e întotdeauna direct observabil; Natura, nu Cultura! Iar ştiinţa e candelă în întuneric”. Există trei probleme în formularea asta; în universul newtonian al scepticului nu există nici gânditor, nici liber arbitru, deci tot exerciţiul e absurd. Second, în universul lui nu există loc pentru imaginarea unor scenarii ipotetice; ceea ce nu e direct observabil e „fals”. Third, întreaga discuţie despre moralitate se petrece pe un tărâm imaginar (what is vs. what ought to be); există o infinitate de moduri posibile de relaţionare între oameni; ceea ce există deja poate fi schimbat; normele actuale nu sunt bătute în cuie pentru că ne putem imagina norme mai bune. Deci suntem chemaţi să ne imaginăm, să explorăm binele, adevărul şi frumosul, deşi niciunul din ele nu e un obiect material. Indiferent ce principii vom folosi în acest demers, ştiinţa nu ne poate ajuta! Dar cel mai trist e faptul că scepticul, mânat de ontologia lui puerilă, s-a pierdut demult pe drum; n-a ajuns în pericol să îşi pună măcar o singură întrebare serioasă, fiindcă e deja într-un livestream cu alţi brave intellectuals în care te acuză că eşti un ipocrit şi un vânzător de ulei de şarpe.
Deci cum facem să răspundem la întrebările astea morale serioase? Ce e Binele? Dacă de mic copil ai fost traumatizat de vreun sistem religios rigid apoi ai scăpat la loc larg, sunt şanse mari să răspunzi: „Binele îl stabilesc singur; te rog să mă laşi în pace cu teoriile tale şi să îţi vezi de viaţa privată”. Într-adevăr, cultura contemporană te învaţă că autonomia individuală e cel mai înalt ideal spre care poţi ţinti; sau te învaţă să capturezi esenţa Binelui într-o singură formulă abstractă şi universal valabilă. De aici rezultă multitudinea de filozofii politice, unele mai autiste ca altele, care îţi descriu convingător şi consecvent ce e natura umană, ce e libertatea, ce e binele, frumosul şi adevărul. Iar toate aceste filozofii, odată implementate, crează mai multe probleme decât reuşesc să repare, fiindcă e imposibil să surprinzi esenţa Binelui şi a altor virtuţi într-un corp teoretic.
În loc de acest demers steril, am face bine să ne amintim că Binele, Frumosul şi Adevărul s-au manifestat deja în lume; oamenii le-au cunoscut şi au trăit în proximitatea lor; le-au descris prin mituri, tradiţii, cultură înaltă. Au învăţat să fie virtuoşi, să îşi tempereze pornirile nocive şi au învăţat să transmită această înţelepciune noilor generaţii. Ca şi evoluţia sau alte fenomene atot-cuprinzătoare, binele, frumosul, virtuţile pe care le-am enumerat pot fi concepute ca realităţi aflate la un nivel ontologic diferit de acela al unei pietre; realităţi pe care nu le putem cuprinde în totalitate nici prin observaţie, nici prin conceptualizare, dar care sintetizează atât de multă înţelepciune încât sunt în permanenţă relevante, un izvor nesecat de inspiraţie şi înţelepciune. Omul modern nu poate accepta existenţa acestor arhetipuri; în loc să le observe cu reverenţă, el vrea să le posede, să le privatizeze, să le forţeze să se conformeze dorinţelor lui de moment. În mod inevitabil ajunge să le mutileze şi să le piardă esenţa pe drum.
Omul creator de istorie ajunge sclavul tehnologiei; omul creator de moralitate ajunge sclavul impulsurilor primare; omul profanator de ierarhii sociale ajunge să trăiască în cel mai tiranic panoptikon; omul creator de nou şi frumuseţe sfârşeşte în cutii de beton corbusiene şi ajunge să distrugă ultimele urme de sublim, frumos sau pitoresc. De vină nu e religia sau gândirea mitologică, ci revolta împotriva mitului eternei reîntoarceri.