Slutul și arțăgosul

Mihai,

Mulțumesc din nou pentru discuție și pentru articol. Sunt de acord cu tine în multe puncte, nu le voi enumera pe toate, în principal critica făcută protestantismului pentru eșecul de a integra frumosul, arta și căutarea sublimului mi s-a părut mereu validă. Așa cum spuneam, nu cred că asta e valabil în dreptul creștinismului în general. Voi menționa mai jos lucrurile în care mi se pare că vedem diferit și ce cred că ne-ar putea duce mai departe în căutarea asta neîntreruptă.

Frumosul, binele și adevărul
Eu cred că cele trei categorii sunt inseparabile, chiar și la un nivel mai jos de idealul suprem. Pot fiecare să îți ofere sclipiri din ideal, însă a lua doar una dintre căi pentru a ajunge mai sus mi se pare sortit eșecului. Pentru toate trei există falsificare și corupere. Adevărul e dreptate, justiție, restabilire, aliniere cu realitatea, însă e foarte ușor transformat într-o armă, divide, e o sabie, și dacă nu e folosit împreună cu ochiul bun pentru celălălt și frumusețea autenticului, devine propagandă, minciună, manipulare, machiavelism și ceartă pe twatter. Binele unește, e semnul altruismului, al sacrificiului de sine, însă e atât de ușor folosit de putere pentru a ascunde răul de dedesubt, e campanie electorală, cinism pozând în binefacere. Frumusețea e cea mai puțin partizană, dar în același, cea mai ușor de monetizat, e comodificată peste tot, inclusiv ca ușă spre sacru. Asta cred că e de fapt și problema centrală a psihedelicelor, cumpărarea sacrului. A venit odată la Sf. Petru un vrăjitor și i-a dat o șapcă de bani ca să îi dea și lui secretul Duhului Sfânt. Cam asta e în esență promisiunea psihedelicelor, iei o pilulă și vezi lumea spiritelor. Fără bine, fără adevăr, frumos și atât. Înapoia mea. 😛 Mi-ai zis că încerc să bagatelizez frumosul. Nici gând, nu mi-a fost deloc asta intenția și nici nu neg în vreun fel forța sublimului de a te apropia de Dumnezeu, însă separarea frumosului de celelalte e fie hedonism, fie egoism, fie cap în nori.
Înțeleg nemulțumirea ta venită pe fondul protestantismului care a ciunțit frumosul din cele trei, însă cred că repararea nu e într-o supra-compensare de frumos, ci în reînmănunchierea celor trei. Cele trei se susțin și se validează reciproc, ai în felul ăsta și o asigurare că mergi pe drumul cel bun. Binele și adevărul fără frumusețe sunt ca bărbatul fără femeie, seci, lipsite de vlagă, te omoară în timp. Frumusețea fără adevăr se pierde în universalisme vagi, definiții amorale ale realității, schimburi culturale până la pierderea identității și, până la urmă, dezorientare. Frumusețea fără bine, care uneori numai sublim nu te face să te simți, e pierderea celuilalt, pierderea comunității cu urâții, nespălații și arțăgoșii ei. Concretul, naturalul nu e doar în contemplația frumuseții momentului, a ancorării în ce simte carnea, ci și neplăcerea meditativă sau agasantă de a-l ajuta a nu știu câta oară pe amărâtul ce ți-e aproape, localnic. Bineînțeles că unii au o sensibilitate mai mare spre una sau două din cele trei, însă asta trebuie echilibrată, altfel ajungem tot unde vrea egoul nostru.
Ca să rezum: nici bun ca Tolstoi, nici arțăgos ca Socrate, nici contemplativ ca Scruton, ci toate trei. Dacă vrei, ca Isus.

Illo tempore
Am câteva nemulțumiri cu privire la Eliade, atât cât am înțeles de la el (și e foarte probabil că l-am înțeles greșit, sunt dispus să îmi schimb părerea despre ce spune). În primul rând, cred că omul e prins în dihotomii de stil modern, și încearcă să stabilească niște categorii care sunt valoroase, dar cred că pot duce și în eroare. De asta te-am și contrazis cu privire la definiția sacrului, nu cred că e cea mai bună.

Eliade face o diferențiere între raportarea la timp a anticilor în general (să le zicem păgâni) și raportarea evreilor. El pune pe seama celor din urmă “inovația” progresului în timp, a hierofaniilor ca evenimente istorice pe o axă liniară, fără întoarcere. Am putea spune, pe linie de consecință, că evreii sunt vinovați pentru progresiștii de azi. Cred că asta e o distorsionare, Eliade înțelege teologia creștină și chiar și pe cea iudaică prin ochelarii teologilor germani de secol 19 și, bineînțeles, prin ochelarii lui Hegel. Problema timpului e mult mai complexă în înțelegerea iudaică și nu poate fi redusă în niciun caz la un soi de istoricism. S-a întâmplat asta în secolele recente, când iudaismul rabinic a devenit tot mai închis, încercând să se opună ideilor creștinismului, ajungând astfel într-un soi de conspirație literalistă talmudică. În vechime nu a fost așa. Nenumăratele sărbători iudaice ciclice, Sabatul în centru, fractalitatea Sabatului (an sabatic, an jubiliar ca Sabat al Sabatelor) arată că oamenii înțelegeau foarte bine importanța ciclicității, a ritualului, însă acestea nu aveau doar rolul de a te conecta cu timpul creației, cu starea necăzută, ci te conectau cu telosul, care e îndumnezeirea. Ăsta a fost telosul chiar dinainte de căderea din Eden, Dumnezeu urma să se întrupeze chiar dacă Adam nu mușca din fruct, Atanasie spune: “For the Son of God became man so that we might become God.” Asta e o perspectivă diferită, noi am fost creați din start cu un potențial dincolo de starea noastră, nu e o consecință a căderii. Ce lipsește păgânilor e tocmai acest telos, ei participă la ciclul ritualic pentru a reintra în ritmul natural, în structura ființei, însă static, vegetal. Rolul conștiinței umane pare să fie și dincolo de asta, și nu la modul prometeic, că vrem noi să ne înălțăm, ci la a răspunde la chemarea unei responsabilități mai înalte, administrezi creația împreună cu Dumnezeu, ești creativ, participi activ la manifestarea și desfășurarea Ființei. Iar asta se întâmplă și în chronos, și în becoming. M-am mirat că ai folosit definiția lui Eliade după ce l-ai citit pe Aquinas, mie mi se pare ca perspectiva tomistă e alta: ființa și devenirea, unitatea și multiplicitatea, kairos și chronos sunt parte din ierarhia realității lui Dumnezeu, inspirație și expirație, nu e una sacră și cealaltă profană. Mersul înspre multiplicitate poate fi sacru, pentru că aduce revelația dinspre unitate, devenirea poate fi sacră pentru că te înalță și chronos poate fi una cu kairos. Ieși din sacru atunci când le rupi pe cele două, când cazi în multiplicitate și nu mai accepți unitatea, sau când cazi în unitate gnostică și nu mai accepți materia, devenirea. Definirea platonică a unui illo tempore care ne e străin îl înstrăinează și pe Dumnezeu de noi, e un Wholly Other, nu e legat de noi. Cred că de aici vine și ideea că pe Dumnezeu îl găsești în stări alterate de conștiință, pentru că e altceva, e înstrăinare de tine însuți. Eu zic că asta e o aiureală, Dumnezeu ți se descoperă și în starea normală de conștiință și sacrul e unitatea Duhului și a cărnii. Iar conectarea la sacru îți deschide accesul la lumea spiritului, însă lumea spiritului nu e doar pozitivă, ci e și un câmp de război, spiritele se confruntă, unele sunt dezrădăcinate, confuze, altele malefice.

Iudaismul
Aici cred că avem multe preconcepții, pe care ar trebui să începem să le depășim. Pe mine a început să mă ilumineze mult în direcția asta Stephen de Young, preotul și scolarul ăla ortodox.
În primul, iudaismul post-exilic (sau Second Temple Judaism) nu există, cel puțin nu ca o entitate unitară. După construcția celui de-al doilea templu, nu a mai coborât Shekinah, așa că mulți evrei au simțit că ceva lipsește, mulți au început să conteste autoritatea templului, și s-au spart în foarte multe facțiuni. Când a venit Isus erau nenumărate grupuri iudaice, în Biblie ni se spune de farisei, saduchei, zeloți și în treacăt de esenieni, însă erau mult mai multe, unele apocaliptice, altele foarte stricte în comportament, unii de prin Etiopia făcuseră alt templu și spuneau că Chivotul a fost dus în Etiopia, și tot așa. De asta și când a apărut creștinismul, el nu a fost văzut ca o nouă religie, ci ca o nouă grupare de genul ăsta, o altă aromă de iudaism care pretindea că nu mai trebuie așteptat Mesia, că el a venit deja și e Isus din Nazaret. Și vreo 2 secole creștinii mergeau sâmbăta împreună cu ceilalți evrei la sinagogă, iar duminica se adunau doar ei și luau Cina. După două secole, evreii au schimbat foaia și i-au alungat pe toți creștinii din sinagogă ca fiind eretici, povestește Ieronim asta, așa că creștinii au mutat și slujbele de sâmbăta de la sinagogă tot duminica. După perioada asta a început să se coaguleze și apoi în secolele 5-6 s-a manifestat deplin ceea ce numim iudaismul rabinic, care e o unificare a grupurilor ăstora iudaice sub cuvântul Talmudului. Talmudul e o interpretare a scripturilor ebraice așa încât să contreze expansiunea creștinilor printre evrei, deci e polemică cu interpretarea creștină, însă e o chestie târzie, și în niciun fel nu se poate spune că creștinismul s-a tras din iudaismul rabinic. Comentariile actuale ale evreilor la Biblie sunt făcute în spiritul Talmudului, așa că nu prea pot fi considerate imparțiale.
În ce privește iudaismul, situația e cam așa: din perioada dinainte de exil nu avem scrieri aproape deloc. Nici biblice, și nici cele istorice nu sunt prea bogate. De exemplu, perioada aproximativă de la Moise la David e sfârșitul epocii bronzului, o perioada cu schimbări climatice nemaivăzute până atunci, vreo 300 de ani de secetă în bazinul mediteranean, migrații la nivel de întreagă populație, războaie fără sfârșit, decăderea vechilor imperii și nașterea altora. De asta oamenii nu prea aveau timp să stea și să scrie, aveau altele pe cap. În perioada mai târzie, a iudaismului rabinic, scrierile sunt corupte de ideologie. Așa că cea mai bogată sursă pe care o avem e cea a iudaismului post-exilic, cei de atunci încă aveau acces la învățătura orală, dar și la vechile scrieri, pre-exilice, și le-au putut aduce în limba curentă, și în același timp cunoșteau și întregul bagaj mitologic, contextul cultural. Multe din scrierile din această perioadă ajută la înțelegerea referințelor biblice și sunt citate de autori biblici.

Încă ceva, profeții nu erau social justice warriors. Cele două facțiuni, preoții și profeții se completau reciproc, iar profeții trebuiau să fie cei care cheamă la reformă, independenți de puterea politică din jurul templului. Căderile poporului erau de două tipuri: 1. în închinare, ritual și idolatrie, 2. în moralitate. Profetul chema la reformă în ambele: Ilie de exemplu a fost profetul tipologic anti-idolatrie și a venit într-o perioadă când preoția era dată la o parte, a militat pentru reinstaurarea ei. În perioadele când preoția își făcea treaba, riscul era formalismul și duplicitatea morală, și atunci mesajul profetului era “milă, nu jertfe”. Bineînțeles că fiecare alege profetul care îi place și face din asta cheia de boltă, progresiștii zic că mesajul moral era totul, alții, mai conservatori, o dau pe latura închinării. Profeții erau trimișii lui Dumnezeu pentru a rechema la sacralitate, la curăție, la apropiere de ce e sfânt, și mulți dintre ei aveau o misiune care depășea cu mult granițele iudaismului. Mesajele profetice erau trimise la multe populații din jur, profetul era de multe ori în călătorii lungi. Și unii, cum e Ioan Botezătorul, au avut o faimă aproape mondială, Josephus Flavius i-a dedicat o parte consistentă în scrierile lui.

Pasiunea evreilor pentru abstract nu e o înțelegere tocmai completă. În iudaism există o tensiune constantă între Dumnezeu abstract, care nu poate fi văzut fără să mori, și Dumnezeu văzut, care e mai aproape. Exemplul perfect e Exodul 33:11 și Exodul 33:20, la 9 versete distanță zice că Moise vorbea cu Dumnezeu față către față, ca unui prieten, și apoi că lui Dumnezeu nu îi poți vedea fața și să trăiești. Dumnezeu e și aproape și departe, nu e o abstractizare în concepția iudaică, nu e doar Wholly Other, e în același timp și un prieten, cât de concret posibil. Tensiunea asta se simte peste tot, în iudaism au fost două curente majore, unii pur și simplu în orice loc în care apare vreun aspect concret sau asemănător uman al lui Dumnezeu (mână, față, etc) spun că e Vocea sau ceva abstract și au ajuns să modifice textul Biblic în felul ăsta (sau cel puțin să adauge targumuri, comentarii), iar ceilalți îl vedeau mult mai concret. Rezolvarea creștină a tensiunii e Trinitatea, însă Dumnezeul concret a existat mereu și în iudaism.

Iudaismul post-exilic nu a fost o religie a sclavilor, în primul rând pentru că nu a fost o religie unitară. După răscoala macabeilor, templul a intrat pe mâna dinastiei Hasmodienilor, care erau saduchei, politicieni cinici, și care foloseau influența templului pentru a-și mări puterea și făceau tot felul de compromisuri ca să se pună bine cu puterile vremii. De asta când Isus e acuzat, principala vină e că s-ar fi luat de templu, asta îi întărâtă cel mai mult, acolo era sursa lor de putere. Însă celelalte facțiuni iudaice au un spectru destul de larg de crezuri, unele mai naturaliste, altele mai războinice, altele mai spiritual-gnostice. Nietzsche citește Vechiul Testament prin ochelarii iudaismului rabinic și uneori prin filtrul protestant sau iluminist german, care era interpretarea curentă, și la acea vreme nu se descoperise prea mult despre religia și mitologia din perioada celui de-al doilea templu, deci o dă aiurea.

“Dumnezeul filozofilor a fuzionat cu Dumnezeul evreilor”. Mh, nu chiar. Dumnezeul filosofilor nu era în primul rând atât de larg răspândit, pentru că zeii erau mult mai ușor de legat de puterea politică și coeziunea socială decât un zeu abstract. Exista un soi de admirație, iudaismul a fost chiar trendy la un moment dat, a venit Pompei în Ierusalim și a vrut să intre în templu, după perdea, și când a văzut că nu e nimic a zis că wow, evreii se închină doar în mintea lor, e o religie superioară, ce tare, și s-a răspândit un fel de curent de admirație în imperiu, de asta vezi și în Biblie mulți care susțineau sinagoga, dar nu erau evrei. Erau din categoria asta, de obicei bogați sau de un nivel intelectual mai înalt, care aveau admirație pentru religia iudaică și nu prea dădeau doi bani pe zei, în schimb dădeau bani serioși la sinagogi și erau oameni cu vază între iudei din cauza asta.
În al doilea rând, la nivelul ideilor nu s-a întâmplat o fuziune. Cel mai bun exemplu e discuția lui Pavel cu filosofii din Atena. Pavel îi ia de la lucrurile cu care ei puteau fi de acord, creațiunea, faptul că un Dumnezeu creator nu are nevoie de statueta ta, că Dumnezeu e the ground of Being, până aici nicio problemă, îl ascultau. Când ajunge însă la Isus, întrupare și înviere, hai pa. În secolele de mai târziu creștinii au folosit limbajul grec pentru că era puternic și de foarte largă răspândire, însă conceptele au fost mereu în slujba ideilor deja existente, și nu invers. Inclusiv Logosul din Ioan 1 nu se referă la logosul stoic sau heraclitean, ci e o citare directă din Geneza, iar Logosul e “Cuvântul Domnului” care apare de nenumărate ori în Vechiul, și e interschimbabil ca sens cu Dumnezeu. Și cei acuzați mai târziu că ar fi elenizat creștinismul sau iudaismul, cum sunt Origen sau Philo din Alexandria, au mers de fapt în sensul invers, au adus ideile creștinismului în limbaj grecesc.

În concluzie spui că orientarea spre transcendent nu depinde de puritatea motivelor ornamentale, teologice, filozofice. Aici sunt fundamental împotrivă, pentru că spui practic că orientarea nu depinde de bine și adevăr. Cred că nu putem ajunge mai sus decât cu cele trei împreună, frumusețea de una singură e doar o altă pistă falsă, un cântec de sirenă ce te rătăcește.