Spiritualitate vs. religie în Res Idiotica

„Eu sunt spiritual, nu religios. Spiritualitatea şi religia sunt chestii diferite, ba chiar opuse”.
De ani buni pe internet e la modă ideea asta, pe care am văzut-o până şi la Harari. Iar explicaţia pe care o oferă e următoarea: rolul religiei e să asigure ordinea socială şi conformismul doctrinar, spre beneficiul elitelor politice. Rolul spiritualităţii e să ilumineze individul, îl face să pună la îndoială doctrinele religiilor, e o aventură cu sfârşit necunoscut. Religia e colectivistă, spiritualitatea e individualistă. De-asta oamenii religioşi şi oamenii spirituali vor fi mereu în conflict.

Ideea asta e atât de clişeică şi previzibilă încât nici n-ar trebui să ne pierdem timpul cu ea. Dacă în propoziţia de mai sus înlocuieşti termenul „spiritual” cu „băiat curajos şi autonom”, iar termenul „religios” cu „oaie laşă şi spălată la creier”, nu vei schimba cu nimic sensul ei. Înţelegeţi ideea? Termenii au conotaţii auto-congratulante şi sunt aplicaţi post hoc, prin urmare nu explică nimic; tot ce fac e să declare virtutea celui care îi rosteşte.

Problema de fond a intelectualului descris mai sus ţine de modul perfid în care strecoară termenul „autonomie” în ecuaţie; premisa nerostită este „autonomia e întotdeauna bună, iar conformismul doctrinar e rău”. Unui gânditor clasic sau pre-modern, premisa asta i-ar fi părut absurdă. Nu fiindcă pre-modernii erau oi laşe şi spălate la creier, ci fiindcă defineau libertatea diferit de cum o facem noi. Pentru grecii antici, libertatea însemna abilitatea individului de a se guverna pe sine, de a-şi controla pornirile tiranice. Libertatea era o abilitate dobândită prin exerciţiu, la fel ca restul virtuţilor – curajul, temperanţa, înţelepciunea, prietenia, dreptatea etc. Scopul educaţiei greceşti antice (paideia) era transmiterea acestor virtuţi necesare formării cetăţeanului ideal al polisului. Ideea a rămas valabilă în creştinismul istoric, ale cărui doctrine erau exprimate în termeni aristotelieni. Ecuaţia moralităţii clasice arăta în felul următor:

omul în stare necizelată + paideia = omul virtuos

Filozofii iluminismului au dărâmat întregul edificiu al filozofiei aristoteliene şi au încercat să pună moralitatea pe baze strict raţionale. Dacă au reuşit sau nu, rămâne o întrebare deschisă. Cert e că din secolul 16, definiţia libertăţii s-a schimbat radical. Eşti liber nu când dobândeşti paideia (abilitatea auto-guvernării), ci când eşti lăsat în pace să îţi urmezi propriile interese. Instituţiile care în trecut erau văzute ca necesare cultivării caracterului şi virtuţilor (căsătoria, biserica, universitatea, artele liberale, cultura înaltă, tradiţia etc.) au fost respinse ca opersive şi paternaliste. Scopul educaţiei a fost redefinit astfel încât să servească interesele imediate ale individului; îţi dai copilul la mate-info sau la ASE să facă bani. Umanioarele au încercat să se adapteze şi ele şi în loc să transmită înţelepciunea generaţiilor trecute, formează intelectuali hipercritici, narcisişti şi autosuficienţi. Fiind învăţaţi cu toţii să ne urmăm interesele personale mai degrabă decât să visăm republici imaginare precum Împărăţia Cerurilor, ajungem inevitabil să punem în scenă un joc cu sumă zero care macină simţul civic, coeziunea socială şi orice preocupare pentru un bine comun.

Acum e timpul să ne întoarcem la intelectualul narcisist care se declară profund spiritual dar anti-religios şi îl vom ruga să ne ofere o alternativă la virtuţile aristoteliene. Cum arată spiritualitatea lui ireverentă şi curajoasă? Dar vom fi şocaţi să aflăm că în majoritatea cazurilor, individul NU crede în nicio formă de spiritualitate. Nu există virtuţi, nu există înţelepciune, nu există posibilitatea cultivării caracterului; oamenii nu se schimbă absolut deloc de-a lungul vieţii; astea sunt doar minciuni pe care şi le spun ca să se simtă mai bine. Îţi poate descrie cu lux de amănunte de ce metafizica aristoteliană trebuia să moară; de ce creştinismul l-a oprimat; de ce orice apel la vreo formă de bine comun e un pericol pentru umanitate. Tot ce face e să demaşte motivaţiile ascunse ale altora; nimic nu e ceea ce se pretinde a fi; în spatele oricărei forme de spiritualitate se ascunde interesul privat şi pornirile iraţionale ale animalului din noi.

Atunci de ce te-ai mai declarat spiritual?! În ce constă spiritualitatea ta?
La asta va răspunde ceva de genul „când devii conştient că nu există niciun sens în Univers, înţelegi că îţi poţi crea propriul sens şi te poţi bucura cu adevărat de viaţă”. Narcisism glorificat. O imensă pierdere de timp.

Poate că noi nu suntem atât de cinici şi credem în posibilitatea traiului virtuos; a dobândirii înţelepciunii, a iluminării spirituale. Indiferent dacă suntem creştini sau nu, aristotelieni sau nu, vom accepta ecuaţia despre care vorbeam mai sus (omul în stare necizelată + paideia = omul virtuos). Imaginaţi-vă fiecare virtute asemenea unei calităţi cuantificabile:

Nimeni nu dispută faptul că disciplinele enumerate mai sus pot fi învăţate; un elev care depune eforturi va fi mai avansat decât unul delăsător. Nimeni nu contestă faptul că în absenţa unor instituţii de învăţământ care să le evidenţieze importanţa, aceste discipline vor fi uitate. De ce ar sta lucrurile altfel în privinţa virtuţilor morale? Phoebe, care îşi cultivează simţul civic, e un cetăţean mai bun decât Ares care pierde nopţile în cluburi şi fumează iarbă. Practicarea unor discipline spirituale precum rugăciunea, postul, meditaţia, citirea devoţională a unui text sacru contribuie în mod similar la dezvoltarea unor abilităţi mai greu de definit.

Aici intelectualii antinomieni îşi vor exprima dezacordul; dacă literatura, filozofia sau muzica te învaţă lucruri concrete, disciplinele spirituale sunt doar spălare la creier religioasă, fără nicio finalitate alta decât autoflagelarea sau manipularea credincioşilor de către clerici („îţi crează nevoi false şi îţi promit că ţi le îndeplinesc”). Însă argumentul e foarte şubred şi poate fi aplicat cu privire la umanioare în general. De ce n-ar fi muzica, pictura, literatura, tot un fel de spălare la creier fără nicio utilitate practică? Dacă singurul mod în care poţi conceptualiza Binele este în termeni negativi, de autonomie individuală radicală, atunci Ares, tânărul delăsător şi hedonist, e de departe cel mai bun student fiindcă refuză îndoctrinarea de la orice curs. În realitate, Ares e un eşec din toate punctele de vedere; un individ lipsit de onestitate, care nu îşi ţine cuvântul şi care e sclavul impulsurilor tiranice ale naturii umane necizelate.

Here s the mindfuck – creşterea spirituală e dependentă de o metafizică religioasă; de o teleologie. Nu poţi fi spiritual fără un framework care să îţi definească o cale de urmat cu repere şi obstacole; care să te pună în legătură cu alţi călători care îţi pot evalua traseul şi care să te încurajeze să perseverezi. Dacă religia v-a traumatizat prea rău, gândiţi-vă la muzică. Există creativitate în absenţa unui cadru dat de teoria muzicală? Există performanţă muzicală fără un public care să asiste? Există pictură fără privitori? Fără o comunitate de artişti, fără critici de artă? NU! Doar dacă aceste condiţii au fost îndeplinite putem vorbi despre creativitate sau inovaţie. Dacă Ares a tras chiulul de la orele de teorie muzicală, dacă n-a repetat arpegiile şi studiile tehnice, nu va ajunge niciodată un compozitor prolific; creativitatea lui va rămâne la zero; îşi va rata potenţialul. Poate că în 10 universuri paralele există teorii muzicale mult superioare celei pe care o posedăm; însă în lumea imperfectă de aici teoria existentă e mai mult decât suficientă să ne permită exprimarea celor mai profunde idealuri spirituale! Poate acum începem să înţelegem ceva despre absurditatea antinomianismului. „Nomos” e prietenul tău; virtuozitatea, creativitatea şi rafinamentul artistic depind de scheletul conceptual care îţi oferă posibilitatea avansării tehnice. E mai bine să fii dedicat trup şi suflet unui sistem imperfect decât să nu fii dedicat deloc. În primul caz îţi poţi dezvolta virtuţile în mod imperfect sau deviant; în ultimul nu îţi dezvolţi nimic.

Am prezentat mai sus un argument individualist în favoarea întoarcerii la paideia; „res idiotica” (idiotes în greacă înseamnă private individual) ne tâmpeşte şi ne transformă în genul de intelectuali fragili şi insuportabili descrişi mai sus. Însă îmbrăţişarea unei teleologii şi a virtuţilor morale nu trebuie făcută doar din considerente private; lucrurile care ne mişcă în modul cel mai profund şi care dau sens vieţii nu rezidă în spaţiul mental al interesului privat, ci în spaţiul interacţiunii dintre creiere (colectivismul e cu totul altceva). Religia, arta, literatura, muzica, arhitectura oraşelor pe care le-am moştenit – acestea sunt cele mai de preţ edificii de care vom avea vreodată parte; edificii pe care le-am construit şi care ne-au construit în egală măsură; de aceea merită să fim preocupaţi de transmiterea lor către generaţiile viitoare.