Stânga anticulturală

Am colaborat recent cu o echipă de artişti internaţionali care vor să creeze o experienţă „virtual reality” pentru o corporaţie din Silicon Valley. Artistul principal, un evreu londonez, avea viziunea lacrimogenă a unui imens cortegiu de imigranţi etnici care odată ajunşi în societăţile vestice, încearcă să creeze poduri către alte culturi, depun eforturi să le traverseze, dar sunt zdrobiţi de circumstanţe şi cad în abis. Scopul proiectului era celebrarea tuturor acestor etnii exotice şi oferirea posibilităţii reconcilierii şi a comunicării.

Într-o vineri seara, evreul merge la un bar etnic şi întâlneşte un imigrant irakian pentru a-i lua un interviu informal şi să fumeze narghilea . Tânărul irakian îi spune entuziast că s-a născut în Baghdad şi aparţine unui „heritage” şi a unei istorii cu vechime. „Ia-o uşor, prietene”, îi răspunde evreul înfierbântat. „Îţi spun eu care e povestea ta reală: părinţii tăi au făcut sex şi aşa ai apărut pe lume! Dacă vrei să fii important, nu te baza pe realizările altora; fă ceva cu viaţa ta, studiază ceva, inventează ceva şi pune umărul la muncă”.

Atitudinea artistului evreu pare contradictorie; pe de o parte „celebrează” culturile exotice, pe de alta le denunţă vehement. Iar fanii îl aplaudă de fiecare dată, aparent fără să realizeze inconsecvenţa.*

Această atitudine paradoxală a noii stângi faţă de cultură e unul din ingredientele care îi asigură rezilienţa. E greu să etichetezi şi să ataci ceea ce nu înţelegi. Nu poţi nici măcar să dai un nume acestui conglomerat de mişcări sociale. Multiculturalism? Postmodernism? Justiţie socială? Corectitudine politică? Toţi termenii ăştia sunt extrem de precari şi alunecoşi. Pentru simplitate voi folosi termenul „stânga identitară”.

Deci care e ideea centrală a stângii identitare? E greu de reperat fiindcă a evoluat şi a cooptat permanent ramuri paralele. Stânga modernă a reuşit performanţa de a fi establishment şi insurgenţă în acelaşi timp fiindcă a făcut pact cu diavolul. Nu mă refer la ocultism, ci la „diavol” ca simbol al rebeliunii, al negării regulilor sociale, al decapitării liderilor. „Diavolul” te îndeamnă să renunţi la a mai planifica şi să trăieşti momentul. Să trişezi sistemul şi să-i laşi pe alţii să repare după tine. Într-o societate premodernă, această atitudine ar duce la ruină. Însă în societatea vestică s-a întâmplat să fie inventată metoda ştiinţifică; tehnologia a luat un asemenea avânt încât o maşinărie poate fi mult mai eficientă decât cea mai conştiincioasă asociaţie de meşteşugari. Dacă îţi abandonezi sarcinile sau trişezi sistemul, costul social sau economic nu mai e atât de iminent. El se acumulează în continuare, dar invenţiile tehnologice îl pot amâna într-un viitor tot mai indefinit în care va fi problema altora.

Patrick Deneen e de părere că există trei piloni la baza stângismului modern: cucerirea naturii, a timpului şi a spaţiului.

Cucerirea naturii
Când diavolul vrea să te convingă să îţi abandonezi responsabilităţile, îţi prezintă propriul tău egoism şi indolenţă ca fiind virtuţi; „Do what thou wilt shall be the whole of the Law.” „Sistemul ţi-a dat greş, trebe să devii autonom. Natura ta e bună, trebe doar să te eliberezi de sub tirania culturii”. Stânga machiavelică a definit pentru prima oară în istorie natura în opoziţie faţă de cultură; „starea naturală a individului” e o situaţie în care nu eşti legat de nicio altă fiinţă umană, de niciun loc sau cultură; îţi dai doar frâu liber apetitului fără alte considerente. Această abstracţie (care nu există nicăieri în natură) a devenit apoi un ideal al liberalismului clasic, care a pus întregul leviatan guvernamental în slujba lui.

„O ambiţie centrală a liberalismului este eliberarea acestor apetituri de sub constrângerile artificiale ale culturii – fie pentru a le elibera complet ca o condiţie a libertăţii, fie – acolo unde cer constrângeri – pentru a le plasa sub guvernarea uniformă şi omogenă a legii promulgate mai degrabă decât sub impunerile vagi şi inconstante ale diverselor culturi” – P. Deneen, Why Liberalism Failed.

În această viziune natura nu poate fi decât cucerită; trebuie să o storci de informaţii ca un torţionar ca să-i descoperi legile ascunse (Bacon). Nu există responsabilitate faţă de particularităţile unui loc. Deneen foloseşte analogia agriculturii moderne industrializate, care vede limitele naturale drept obstacole care trebuie depăşite prin soluţii pe termen scurt, ale căror consecinţe sunt lăsate pe seama generaţiilor viitoare. Ignorăm particularităţile şi practicile locale. Pompăm fertilizatori pe bază de petrol, ierbicide şi pesticide, antibiotice, plante modificate genetic.

Cucerirea timpului şi a spaţiului
Individul complet autonom controlează natura în scopuri proprii; nu contează care sunt aceste scopuri atâta timp cât nu i-au fost impuse de vreun factor extern (caz în care nu ar mai fi autonom). Iar cum „cultura” e compusă din asemenea factori externi, înţelegem de ce trebuie distrusă. Omul modern nu e tributarul unei culturi; faptul că s-a născut în Birmingham, UK, sau Birmingham Alabama nu ar trebui să-l definească în vreun fel. Unul din drepturile lui fundamentale e acela de a-şi părăsi locul de naştere şi a se stabili oriunde altundeva. La fel stă treaba cu timpul; el n-are ce moşteni de la predecesori; „heritage” e un cuvânt retrograd fascist; „înţelepciunea” sau „virtutea” sunt la fel – ulei de şarpe menit să îţi limiteze autonomia. Toţi predecesorii au fost mai proşti ca mine; un youtuber slinos ca amazing atheist se declara mai deştept ca Thomas Aquinas. Însă reversul acestui ideal al autonomiei temporale e inevitabil: modernul ştie că urmaşii îl vor considera la fel de retrograd, probabil justificat. Asta îl face să trăiască într-un prezent continuu, o stare de adolescenţă întârziată în care niciun plan pe termen lung nu merită efortul („înţelepciunea” anticilor e paternalistă, în plus am picat marshmallow test).

„Odată ce democraţii liberali s-au obişnuit să nu se gândească la evenimentele ulterioare vieţii lor, regresează în mod firesc într-o indiferenţă completă şi brutală faţă de viitor, o atitudine prea bine adaptată unor înclinaţii ale naturii umane. După ce au abandonat speranţele legate de viitorul îndepărtat, vor fi conduşi în mod natural să îşi satisfacă instantaneu cele mai mici dorinţe. Aşadar apare pericolul ca oamenii să cedeze în faţa dorinţelor efemere şi cauzale iar prin aceasta să nu mai reuşească niciodată să atingă vreun obiectiv măreţ sau de durată.” – Alexis de Tocqueville, Democracy in America

Stânga identitară
Dacă vreun stângist identitar ar citi ce am scris mai sus, ar fi de acord cu două treimi. Singura lui obiecţie ar fi aceea că nu stânga modernă e responsabilă de răul pe care l-am descris, ci dreapta! Neoconservatorii, neoliberalii, Orange Man Bad! Doar oricine ştie că stângiştii contemporani iubesc culturile locale, fac yoga şi mindfulness şi sunt de-a dreptul obsedaţi de ecologie. Cum poţi să-i acuzi de război împotriva naturii, de placelesness sau timelesness?

Confuzia se rezolvă când înţelegem natura ideologiilor progresului. Vaca sacră a stângismului – autonomia individuală – nu poate fi niciodată un principiu riguros care să servească drept bază a unei ideologii clar definite. Artistul l-a acuzat pe irakian că se bazează exclusiv pe realizările predecesorilor; că el însuşi nu a făcut niciodată nimic. Dar această acuzaţie poate fi întoarsă foarte bine împotriva artistului. „Arată-mi o singură operă de artă în care nu te-ai bazat pe influenţe externe, în care eşti complet original. Ai impresia că educaţia ta artistică înseamnă ceva? Crezi în liberul arbitru? În înţelepciune? În cultură înaltă? Toate astea sunt valori conservatoare, fără nicio bază raţională.” Poţi scoate oricând de la naftalină o bucată de critică stângistă care-i anihilează artistului orice chef de a mai fi vreodată creativ. Şi hai să-l vedem dacă e în stare să inoveze fără să se rezeme pe umărul giganţilor.

Ideologia autonomiei absolute nu are sens decât în opoziţie cu un status quo pe care îl parazitează. Stânga e complet dependentă de capitalul moral şi de instituţiile existente; un predicator revoluţionar depinde financiar şi social de biserica-mamă. Iar când instituţia parazitată devine golită de vlagă, progresistul va declara că moartea ei era inevitabilă. Când instituţiile mutante pe care le-a generat prin activism îşi arată faţa abominabilă, progresistul nu are probleme în a se disocia de ele, în a le declara „status quo” şi în a trece şi la denunţarea lor.

Asta s-a întâmplat cu liberalismul clasic; proiectul a avut un asemenea succes încât cucerirea naturii, a spaţiului şi a timpului a fost totală. Trăim cu toţii în America, suntem amnezici, dezrădăcinaţi, conectaţi la aparate într-un prezent continuu adolescentin; avem attention span-ul unui copil de 8 ani. Globalizarea, centralizarea birocratică tot mai accentuată, automatizarea supravegherii în masă a cetăţenilor sunt consecinţe inevitabile care nu necesitau ascensiunea vreunui dictator. Anomia, anxietatea, depresia şi furia care domină societăţile vestice sunt reacţii febrile la un lung tratament invaziv. Disoluţia culturilor locale, schimbările demografice iremediabile, distrugerea nucleelor sociale şi a credinţelor metafizice – sunt echivalentul cultural al dezastrelor ecologice; externalităţi ale unui sistem care foloseşte tehnologia doar ca să amâne nota de plată.

Când a devenit evident că proiectul iniţial va deveni victima propriului succes, stânga l-a abandonat şi i-a pus eticheta de „conservator”. Proiectele care se voiau petice stângiste pentru liberalism au omorât vreo 100 de milioane de oameni în decurs de câteva decenii. Ok, hai să nu fim la fel de infantili ca Owen Jones în generalizările istorice. Experimentele marxist-leniniste sunt capitole încheiate din care toţi au învăţat ceva, iar stânga identitară e o creatură diferită. Care sunt mutaţiile caracteristice care au ajuns să o definească? Fluiditatea, echitatea, dezvoltarea sustenabilă. Vaca sacră a autonomiei absolute a rămas neschimbată, doar mijloacele realizării ei au evoluat. Stânga identitară poartă acelaşi război împotriva binomului natură-cultură. Termeni precum „cultură pop”, „cultură media”, „multiculturalism”, sunt în realitate semne ale eviscerării culturii înţelese ca un set de norme, practici şi ritualuri ancorate în caracteristicile unui loc.

Stângistul ideal lipsit de prejudecăţi şi opinii personale poate exista oriunde pe glob atâta timp cât are un Starbucks în zonă. „Cultura” în jargon contemporan a devenit sinonimă cu moda şi consumul; dacă proponenţii „aproprierii culturale” şi-ar lua ideologia în serios ar realiza că o lume globală, fără graniţe geografice, va duce în mod inevitabil la dezrădăcinarea şi disoluţia culturilor exotice pe care le admiră. Cu toate peticele recente, stângismului îi lipsesc mijloacele de regenerare sau conservare a vreunei culturi, fiindcă el însuşi nu poate fi decât o forţă a eroziunii şi omogenizării. Maximizarea autonomiei înseamnă coborârea permanentă a graniţelor dintre culturi; dacă vrei să dezertezi din religia, etnia sau orientarea ta sexuală, niciodată n-a fost mai uşor ca acum. Dacă vrei să dezertezi împreună cu un grup de amici, puteţi continua să vă îmbrăcaţi în haine exotice, să vorbiţi cu accent şi să deschideţi un restaurant „cu specific”; eroziunea tot se va întâmpla. Cultura şi religia nu e cu nimic mai mult decât un moft arbitrar, la fel ca preferinţele muzicale, sexuale sau culinare.

Natura umană e siluită în continuare prin perpetuarea mitului că poţi (şi trebuie) să devii tot ceea ce visezi că vrei să devii. Pansexualitatea sau zoofilia nu pot fi condamnate pe baza unei asemenea ideologii. Aştept să văd când justiţionarii sociali or să realizeze că naşterea cuiva din 2 părinţi biologici e cea mai limitatoare formă de opresiune. Dar nu ne spun ei că Duşmanul liberalismului e încă puternic şi ne poate distruge oricând?!

Filmul Gattaca e agreat de stângişti fiindcă demască pericolele unei societăţi meritocratice. „Dacă i-am lăsa pe conservatorii fascişti (în realitate liberali de modă veche) să preia frâiele societăţii, uite cum s-ar apuca să îşi inginerească genetic progeniturile ca să facă performanţă şi să crească diviziunile economice!” Însă dacă i-am lăsa pe stângiştii contemporani să preia puterea în Gattaca, am avea aceeaşi societate tehnocratică, aceeaşi inginerie genetică invazivă care ne va transforma copiii în avataruri de Fallout, dar pe baza deciziei unui birou al echităţii.

Problema de fond a tuturor ideologiilor prezentate mai sus a fost dorinţa unor „childless men who must have forgotten their own childhood” de a elimina cu totul incertitudinea din societăţile lor. Au construit un turn Babel, iar neînţelegerile lor sunt cu privire la detalii. Orice forţă culturală care s-ar fi putut opune acestui proiect a fost înghiţită de leviatan, iar pe măsură ce pactul faustic acumulează externalităţi, devine tot mai clar că ne îndreptăm spre un punct terminus. Dacă vă plac stângismele, rugaţi-vă ca acel punct să fie Singularitatea.