Tehnicianul nomad
Turnura totalitară a țărilor vestice din ultimul deceniu ne-a luat pe mulți prin surprindere. Faptul că un procent semnificativ din populațiile acestor țări susțin activ și voluntar măsurile totalitare și sunt dispuși să-și condamne compatrioții la semnalul autorităților face lucrurile și mai dificil de înțeles. Am căzut de acord că această susținere necondiționată e dată de un anumit tip de educație, îndoctrinare ideologică, stil de viață modern, predilecții morale etc. Nu în ultimul rând, stimulentele economice și dorința de statut îi fac pe oameni să susțină orice enormitate debitată de elitele manageriale, oricât de degradantă sau contradictorie.
Nu am explicat, în schimb, de ce oamenii din țări ca România sunt la fel de dornici să își etaleze obediența față de noul totalitarism. Știm că românii nu au avut parte de secole de nonconformism puritan, industrializare, mișcări sindicale, urbanizare sau gheificare. În articolul de față îmi propun să explic ce îi face pe mulți compatrioți să fie mai obedienți și mai fanatici chiar decât pătura cosmopolită din Anglia. În două cuvinte – e vorba de un tipar comportamental autohton pe care îl voi denumi ”tehnicianul nomad”.
Mentalitatea tehnicianului nomad
Tehnicianul român nu are aproape nimic în comun cu ideologul vestic cititor de ”The Guardian”. Nu e mistuit de dorința de ajutorare a celor slabi, nici de fantezii egalitare sau de vinovăție patologică. Dimpotrivă, cu greu poate fi găsită o persoană mai non-ideologică. Pentru el, expertiza tehnică reprezintă scopul cel mai înalt al existenței. A fost adus pe pământ nu pentru a participa într-o comunitate, pentru a fi loial unui crez sau loc – ci pentru a rezolva probleme de matematică. Chestiuni de logistică, infrastructură, baze de date, algoritmi – îi ocupă în întregime orizontul mental. În timpul liber e pasionat de automobile sau de crypto. CV-ul profesional reprezintă documentul cel mai valoros pe care îl deține și care trebuie updatat permanent cu noi calificări, noi teste de competențe, noi skilluri. Tehnicianul nomad nu se întreabă nicio clipă de ce face ce face; ce sens mai înalt are activitatea lui, dacă schimbă lumea în bine sau în rău. Techne este un scop în sine în universul mental utilitarist.
Acum deși acest univers mental e complet value-less, ca orice formă de materialism aduce prin ușa din dos mituri religioase implicite; în cazul de față, mitul progresului tehnologic; speranța că tot rezolvând probleme tehnice, tot inventând unelte care rezolvă și mai rapid probleme tehnice, tot automatizând, societatea devine mai bună, mai morală, mai ”avansată”. În cele din urmă aceste superstiții generalizează într-o atitudine de-a dreptul religioasă vizavi de premisele liberalismului și a regimului ideologic post-WW2.
Această religiozitate este întotdeauna implicită, fiindcă la nivel conștient tehnicianul nomad este de cele mai multe ori ateu, sau trăiește asemenea unui ateu. Tehnicianul mai poate fi neoprotestant, păstrând timid doctrine raționaliste și golite de misticism – singura formă de religie organizată posibilă în democrațiile liberale. Ritualul e ”irațional”, nu își are rostul în spațiul și timpul uniform al tehnicii. Pe timp de pandemie, tehnicianul neoprotestant a fost complet neafectat de măsurile de carantină, oricât de draconice și totalitare, fiindcă era deja adaptat stilului de viață distanțat și decontaminat. El nu trebuie să fie prezent fizic la biserică nici măcar de Paști și de Crăciun; relația lui cu religia este ”radicală, personală, nediluată, nemediată”; are acces la linia de telefonie divină direct din sufragerie, dacă își amintește că trebuie să se roage. În plus, acest statut privilegiat îi permite să-i ironizeze și să-i trateze cu schadenfreude pe ”pupătorii de moaște”.
Problemele atitudinii utilitare
a. Orbire deliberată
Carl Jung a împărțit funcțiile cognitive ale psihicului uman în 4 categorii: gândire, imaginație, simțăminte și senzații corporale. Ideea principală este că fiecare om excelează într-una din aceste funcții (”funcția superioară”). Un filozof analitic gândește bine, un artist are imaginație sau simțăminte; un atlet e foarte conectat cu senzațiile corporale. Urmează apoi funcțiile auxiliare (lucruri pe care le facem destul de bine, deși nu la același nivel cu funcția superioară) și funcția inferioară, lucrul care ne irită sau plictisește și pe care îl evităm.
Tehnicianul nomad are ca funcție principală gândirea analitică, urmată îndeaproape de senzațiile corporale. Îi plac, așadar, ”lucrurile practice”. Reparatul unei mașinării îl relaxează și fascinează. Față de oamenii care au alte priorități în viață are o atitudine disprețuitoare, întrucât îi vede ca fugind de învățătură, refuzând să învețe constant skilluri noi cum face el; se plafonează, sunt inferiori.
E ușor de argumentat că tehnicianul evită la fel de disperat tot ceea ce solicită imaginația sau simțămintele (funcțiile lui inferioare). Însă din prisma emisferei stângi a creierului, foarte dominantă în cazul lui, aceste activități nu constituie forme de cunoaștere validă. Tehnicianul nu le poate descrie decât disprețuitor: ”jucărele”, ”avioane”, ”fluturi”. Desigur, știm azi că gândirea analitică, propozițională, nu este singurul mod de cunoaștere posibil. Există cunoaștere inter-subiectivă; pot citi volume întregi despre viața și opera lui Klaus Schwab, tot nu pot spune că îl cunosc dacă nu am interacționat direct cu el față în față. Există cunoaștere corporală; pot citi oricât despre gustul unei mâncări; doar gustând efectiv din ea ajung să o cunosc. Apoi există cunoaștere participatorie; chiar dacă am citit volume întregi despre jocul de fotbal (analitic), chiar dacă am exersat driblinguri și șuturi la poartă de unul singur (corporal), nu pot spune că ”știu fotbal” decât după ce am participat alături de alți jucători într-o echipă; aspectele care țin de coordonare, susținere morală (chemistry), reziliență și agresivitate nu pot fi înțelese de unul singur. Așadar tehnicianul e la fel de deficient în aceste zone de cunoaștere cum este un poet în privința deprinderilor practice.
b. Valueless Void
Însă această deficiență pălește în comparație cu problema de fond a nomadului – locuirea într-un spațiu mental golit de valori. Știm de la Max Scheler că activitatea umană este ghidată de asimilarea unor valori morale la nivelul cel mai primar (in engleză termenul lui Scheler e tradus ca ”valueception”). Nu există acțiune pur pragmatică sau pur eficientă. Aceste noțiuni nu au sens decât raportate la niște idealuri superioare. Conform lui Scheler, piramida valorilor umane arată în felul următor:
- Sfințenie: interconectarea sau convergența tuturor lucrurilor
- Înțelepciune: dreptate, frumusețe, adevăr, învățătură
- Virtute: curaj, loialitate, umilință, prudență, compasiune
- Utilitate: satisfacerea nevoilor și a dorințelor primare
Pragmatismul, eficiența în rezolvarea problemelor, se desfășoară aproape exclusiv pe ultimul palier al valorilor; singurul recunoscut de tehnician, care gândește întotdeauna asemenea unui mercenar; dacă skillurile lui sunt căutate de o companie care fabrică tutun sau armament pentru o putere străină, nu e deloc descurajat. Tehnicianul reprezintă, așadar, voluntarul ideal al statului modern. El își va răspândi activ modul de gândire, îi va soma pe alții să îl urmeze și îi va ridiculiza pe cei care aleg să trăiască diferit.
Când un regim politic în totalitatea lui alege să gândească în acest fel, va ajunge inevitabil să atace acele valori și idealuri care nu pot fi reduse la utilitate. Ca să-l cităm pe Tacitus, ”they make a desert and call it ”peace””. Cetățeanul ideal format într-un asemenea sistem nu vede deșertul, corpul fără cap, infrastructura haotică metastazând, distrugând culturi, comunități, credințe religioase. El vede structură, ordine, ”dezvoltare”, eficiență. Nimeni nu a trăit într-o lume atât de avansată, egalitară, plină de oportunități de ”calificare”.
Urâțenia generalizată a lumii moderne îl lasă neafectat. Imaginația și simțămintele lui estetice sunt îngropate adânc în muntele Khazad-dûm; tehnicianul are gusturi puritane, Corbusiene. Nici măcar la nivel vizual, compozițional nu simte nevoia unui centru, a unei ierarhii; dimpotrivă, îl înfurie barocul, decorația clădirilor clasice; caracterul organic al unui țesut istoric. ”Niște vechituri! Dărăpănături. N-ai suficient spațiu în ele”!
Atitudinea tehnicianului nomad față de oamenii care au preocupări spirituale poate fi sumarizată prin mema ”angry NPC”. Crede sincer că e ceva defect cu oamenii ăștia; preocupările legate de misticism le etichetează drept ”fanatism”. Căutările spirituale pot arăta uneori ca un drum cu serpentine, iar tehnicianul nu reușește să vadă continuitatea, ci doar ruptura. Nu înțelege argumentele perenialiste ale lui Guenon despre convergența marilor religii în aspectele importante, fiindcă nu poate conceptualiza ierarhii calitative. De ce să îți pierzi timpul în căutări inutile? Ce îți lipsește?!
Trădarea ca virtute
Nu mă aștept ca normies să realizeze de unii singuri că modernitatea, revoluția industrială, democrațiile liberale în toate manifestările lor ar reprezenta probleme structurale ale lumii contemporane, care duc în timp la forme de totalitarism similare autarhiilor. Nu toți sunt interesați de istoria ideilor, ne lipsește paralaxul istoric, iar majoritatea oamenilor sunt ghidați de intuiție și simț comun; pe baza unei analize euristice (ce crede majoritatea oamenilor în 2022 reprezintă normalitatea) poți concluziona că e ok să trăiești în mass society, mai ales că e înfiorător să chestionezi o singură vacă sacră a consensului contemporan și să realizezi că dintr-odată ai devenit un indezirabil, iar masele ți-ar sărbători moartea cu lacrimi de bucurie.
M-aș fi așteptat, totuși, ca tehnicianul nomad să aibă rezerve față de formele explicite de totalitarism; regimurile marxist-leniniste; coerciția fizică; transferul de bogăție pe verticală, anularea unor drepturi care până ieri erau considerate universale și inalienabile; pierderea unor libertăți pe care le-ai luat ca de la sine înțelese. Parcă we kept on rocking in the free world, nu în blocul sovietic. Însă nomadul tehnic nu e alarmat de aceste lucruri; ba chiar dă dovadă de amnezie totală vizavi de drepturile pierdute, concentrându-și toată atenția pe chestiunile arzătoare ale zilei.
Când sistemele politico-civice ale Occidentului, în sadismul și depravarea clasei manageriale, decad și se pervertesc până în punctul în care nu poți folosi decât termeni religioși pentru a le descrie – curva Babilonului, antichristul, Moloch; când sodomia (”maximizarea alegerii individuale”, a se citi ”coruperea și mutilarea copiilor”) camăta și cultul vieții goale, biologice, sunt proclamate ca valori supreme ale societății – nomadul tehnologic rămâne confortabil în orbirea lui, întrucât singurele criterii care contează pentru el – utilitatea, eficiența și confortul material – au rămas neafectate. Încă își poate comanda chestii prin curier, netul merge bine; nu a fost forțat să își schimbe stilul de viață, nu a ascultat la fanaticii mistici și radicalii de dreapta – dimpotrivă – poate spune împreună cu apostolul ”M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”. Credința liberal-democrată, singura pe care a apărat-o fanatic toată viața.
The Unknown Citizen
by W. H. Auden
He was found by the Bureau of Statistics to be
One against whom there was no official complaint […]
Except for the War till the day he retired
He worked in a factory and never got fired,
But satisfied his employers, Fudge Motors Inc.
Yet he wasn’t a scab or odd in his views,
For his Union reports that he paid his dues,
(Our report on his Union shows it was sound)
And our Social Psychology workers found
That he was popular with his mates and liked a drink.
The Press are convinced that he bought a paper every day
And that his reactions to advertisements were normal in every way. […]
Both Producers Research and High-Grade Living declare
He was fully sensible to the advantages of the Instalment Plan
And had everything necessary to the Modern Man,
A phonograph, a radio, a car and a frigidaire.
Our researchers into Public Opinion are content
That he held the proper opinions for the time of year;
When there was peace, he was for peace: when there was war, he went. […]
Was he free? Was he happy? The question is absurd:
Had anything been wrong, we should certainly have heard.
