Via millenaria in Europa Orientalis

Bunica mea a fost adventistă de a doua generație, într-un sat din sudul Olteniei. Ori de câte ori își depăna amintirile din copilărie, avea o atitudine ambivalentă față de pastori. Deși avea memorate întregi genealogii ale familiilor Cazan, Maurer, Dumitrescu, era ușor dezamăgită de elitismul lor. În timp ce ei înșiși își trimiteau copiii la cele mai bune școli, pe frații prezbiteri de la țară îi sfătuiau să nu pună prea mult preț pe educația lumească și să își îndemne băieții să rămână ca ajutoare pe lângă gospodărie, iar fetele să se mărite de tinere.

Adventismul a fost remarcabil pentru spiritul comunitar pe care a reușit să îl mențină de-a lungul deceniilor comuniste, puternic atomizante. Factorul unificator cel mai important a fost, fără îndoială, Sabatul. Datorită lui, adventiștii au ratat oportunități uriașe de realizare profesională; suferința colectivă unește mai eficient decât orice altceva, iar frații au fost forțați să descopere strategii de supraviețuire profesională compatibile cu doctrina AZȘ, dar și cu represiunea comunistă. Așa s-a ajuns treptat la formarea unei elite profesionale în interiorul organizației, un trident format din pastori, medici și muzicieni.

PASTORI

Pastorii erau pentru comunitate echivalentul comisarilor de partid, păstrători ai purității doctrinare. Rolul lor mai semăna cu acela al unui personal coach sau al unui psiholog, ridicând moralul membrilor la fiecare sfârșit de săptămână, organizând tabere de tineret, încurajând formarea de noi familii. Nu în ultimul rând, succesul unui pastor era judecat de eficiența cu care reușea să convertească noi adepți și să întemeieze biserici în zone albe.

MEDICI

Medicii erau popularizatori ai științei. Ceea ce reprezintă Neil DeGrasse Tyson sau Bill Nye pentru publicul american. Spre deosebire de pastori, medicii fuseseră expuși la educația seculară a vremii, evitaseră cu succes îndoctrinarea evoluționistă sau cea materialist-dialectică și reușiseră să facă o sinteză bizară între știința medicală și ”reforma sănătății” din cărțile Ellenei White. Această fuziune le conferea un statut aproape mitic – ceva similar omului universal al Renașterii, care poate construi poduri între teologie și știință; Noah Yuval Harari care știe exact cum am ajuns aici (”Marea Luptă”), ce se întâmplă în prezent (Papa, America, decretul) și ce ascunde viitorul.

Această sinteză era precară din foarte multe motive. În timp ce medicii refuzau pe bună dreptate materialismul dialectic și evoluționismul ca ideologie, cădeau plasă creaționismului și mulți își dedicau ani din viață fabricării de argumente false în favoarea pământului tânăr sau al săptămânii literale a creației. Cunoștiințele de biologie erau numai bune de impresionat masele. Argumentul de fond al doctorilor creaționiști era ”ceasornicul lui Palley” – un om găsește un ceas undeva în pădure. Îl ridică, îl desface, se uită la toate roțile zimțate și concluzionează: ”un mecanism atât de complex nu avea cum să existe decât dacă l-a făcut un ceasornicar”. Însăși ideea care a omorât creștinismul este prezentată ca argument apologetic suprem. Odată ce ai redus lumea naturală la nivelul unui mecanism inert, nu ai cum să eviți concluzii deiste. Iar pe măsură ce înțelegi mai mult din funcționarea mecanismului, Dumnezeu e împins tot mai departe, deismul se transformă în predestinare calvină, existențialism sau ateism. Nu mai vorbesc despre consecințele aplicării acestei viziuni mecaniciste în medicina modernă, care tratează oamenii fix ca pe niște mașini care trebuie reparate când se defectează.

MUZICIENI

Muzicienii erau pentru biserică echivalentul industriei de divertisment. Cei mai apropiați de sufletul enoriașilor, având rolul principal în organizarea programelor muzicale și în educația copiilor și a tinerilor, muzicienii ofereau dimensiunea estetică și emoțională a comunității. Arhetipul pastorului căsătorit cu o absolventă de conservator care dirija corul comunității îi vine oricui în minte.

DUPĂ REVOLUȚIE

Odată cu încheierea regimului comunist, represiunea externă a dispărut aproape în totalitate, deși Sabatul a rămas în continuare factor de enclavizare. Cele trei tipuri de elite au continuat să își consolideze stilul de viață; pastorii au dezvoltat o anumită frivolitate și aroganță în urma folosirii noilor gadget-uri și a consumului excesiv de cultură americană. Odraslele lor au crescut decadent, cu un adevărat cult al propriei celebrități.

Medicii și-au consolidat puterea instituțională înființând clinici și spitale private, copiii lor i-au urmat îndeaproape, având slujbe asigurate de părinți. În unele locuri din țară frații doctori au creat adevărate ghilde medicale trans-generaționale, cu rata de formare a familiilor de-a dreptul de invidiat. Mulți și-au obținut educația secundară în occident după care s-au întors să își ocupe locul în ghilda locală.

Muzicienii au avut ample ocazii de a-și etala virtuozitatea pe noile canale de radio și televiziune adventistă, care au acționat ca un nexus de divertisment denominațional, angrenând întreaga elită despre care am discutat mai sus.

MEDIUL ESTE MESAJUL

Programatorii reprezintă ultima adiție în rândul profesiilor adventiste de elită. Calculatoarele sunt tehnică pură, iar aceasta le-a părut dintotdeauna benignă adventiștilor. Am putea spune că spaima de ”lume” și ”Babilon” a reprezentat mereu o frână culturală pentru comunitatea adventistă. ”One does not simply walk into Mordor”. Dacă participi la olimipada de matematică, s-ar putea ca etapa următoare să pice sâmbăta. Dacă participi la serbarea de sfârșit de an, s-ar putea să ai porc la masă și muzică de dans. Dacă mergi la un concert de colinde la biserica ortodoxă, sau la ora de religie, s-ar putea ca oamenii să își facă cruce. S-ar putea să vezi icoane cu fecioara și pruncul, la care oamenii să se închine. Dacă mergi la o premiere, s-ar putea să îți fie oferit un pahar de vin alb, iar oamenii să vină la tine să ciocnească! Pe scurt – orice interacțiune culturală cu mediul exterior e inducătoare de anxietate și stângăcie. Mult mai ușor să refuzi toate aceste invitații ale păgânilor și să îți petreci tot timpul liber în proximitatea comunității religioase.

Această anxietate constantă față de ”lume” acționează ca un filtru anti-cultural. Orice e mânjit de ortodoxie, catolicism, datini populare, port tradițional, dar și cultura înaltă europeană – este refuzat din start ca un cal troian. Tehnica, pe de altă parte, este complet golită de cultură, prin urmare adventiștii o vor favoriza în toate domeniile de activitate. Adventismul poate fi privit, astfel, ca un factor al deculturalizării perpetue.

Cu toții știm, însă, că programatorul nu se consideră un simplu tehnician. Spre deosebire de desenatorul CAD sau inginerul instalator, programatorul construiește o întreagă mitologie în jurul stilului lui de viață. La fel ca ”fratele doctor” din generațiile trecute, programatorul e în primul rând un constructor de poduri între biologie și tehnică; între materie și spirit.

Spre deosebire de metafizicieni, care considerau că există o diferență de netrecut între viața umană și robotică (omul având un suflet), pontifexul modern crede că prin simulacru tehnic poate ajunge să posede însăși esența lucrului imitat. ”The proof is in the pudding”. Dacă mașina ajunge să treacă testul Turing și te bate la șah, cine ești tu să îi negi dreptul la existență? Dacă ați răbdat să ascultați podcastul cu egipteanul de la Google, care pozează în sceptic față de tehnologie, ați văzut dragostea cu care omul își privește operele tehnice; aceeași dragoste cu care un tată își privește copiii lui. Pentru acești oameni, viața nu trebuie trăită, ci maimuțărită. Cultura nu e o invitare la participare, ci la simulare virtuală, impersonală. Toate ritualurile programatorului – interacțiunile pe Reddit, podcasturile lui Sam Harris, Joe Rogan, Diary of a CEO, canalele de technical reviews, filmele și cărțile Sci Fi, shooterele – toate acestea sunt moduri prin care îți antrenezi mintea să se comporte tot mai mult asemenea unei mașini, contribuind la cimentarea tehnopolului și la distrugerea ultimelor fărâme de cultură. Cu cât simularea realității e mai convingătoare, cu cât ”digital clone” e mai imposibil de diferențiat de original, cu atât poți ignora participarea în realitatea respectivă. La fel cum automatizarea unei rutini duce la eliminarea muncii respective (și a deprinderilor necesare realizării ei), tehnica elimină în mod sistematic trăirea culturii. Iar adventistul programator nu are nicio obiecție față de toate aceste elemente subversive.

ARHITECȚII ADVENTIȘTI

Mă consider norocos că am ales să studiez arhitectura în locul programării. Facultatea de arhitectură încă păstrează discipline umane care sunt destul de dificil de eradicat. Deși există și aici un nucleu de adventiști absolvenți care încearcă să se organizeze într-o elită profesională (când eram student se întâlneau în Labirint și la Amicus), nu au existat suficient de mulți cât să creeze o subcultură distinctă în interiorul bisericii. Cei atrași mai mult de aspectele tehnice ale profesiei au devenit simpli desenatori CAD pe la niște birouri din București. Există o arhitectă fostă AZȘ care a angajat masiv din rândul absolvenților AZȘ, dar ea secularizându-se, compoziția biroului e undeva la 50-50%, iar activitatea lor e mai apropiată ingineriei. Alți absolvenți, mai atrași de aspectele culturale (citește ”soții de pastori”) și-au dat doctorate în teme precum ”arhitectura lăcașurilor de cult adventiste din România” sub profesori ca Augustin Ioan. Arhitectură care e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Biserica română mai are un arhitect destul de proeminent prin State și un prof universitar la Mincu.

În retrospectivă pot spune că biserica a continuat să favorizeze o de-culturalizare tot mai accentuată, motiv pentru care niciodată nu mi-am găsit locul în rândul triadei profesionale enumerate mai sus. Pentru același motiv, societatea largă care trece la rândul ei prin propriul proces de de-culturalizare tinde să-i vadă tot mai bine pe tinerii adventiști care bifează toate punctele modernității.